Trecând dintr’un an într’altul.
A trecut iarăşi un an… am trecut iarăşi pragul unui an nou. Ce ne aşteaptă în viitor nu ştim. Un lucru însă îl ştim cu siguranţă; ne apropiem mereu de cimitir. Vremea curge mereu şi cu dânsa ne ducem şi noi. Viaţa ni s’a mai scurtat cu un an (tocmai în timpul când ne dorim mulţi ani).
Un an de zile ni se pare un”timp lung, dar în ceasul veşniciei, acest timp este o biată secundă; este un alerg spre cimitir. Toţi călătorim spre cimitir, dar nu toţi ajungem acolo odată, ci rând .pe rând.
În faţa cimitirului din satul sau oraşul nostru stă un semn mare al întrebării (cum se vede în imagine). Ne întreabă acest semn, când vom ajunge şi noi acolo? înzadar am umbla să scăpăm de acest semn al întrebării; înzadar ne întoarcem capul să nu-I vedem; înzadar ne întoarcem gândul să nu ne gândim la el. El stă mereu în faţa noastră cu marea şi fioroasa întrebare când? Iar un alt răspuns la această întrebare nu este decât acesta: »Priveghiaţi dar că nu ştiţi când va veni domnul casei; seara sau la miezul nopţii, sau la cântatul cocoşilor; ca nu cumva venind fără de veste să vă afle pe voi dormind« (Marcu 13,35). Viaţa noastră trebue să fie o neîncetată pregătire pentru veşnicie, căci »este rânduit oamenilor odată să moară, iar după moarte vine judecata« (Evrei 9, 21). Vine binecuvântarea sau osânda aşa după cum am trăit o viaţă cu evanghelia ori contra ei.
Ce lucru grozav este moartea! Dar slăvit să fie Dumnezeu că ne-a scăpat de acest tiran înfricoşat. Cel credincios nu mai are nici o frică de moarte. Semnul întrebării din faţa cimitirului, cel credincios îl priveşte liniştit. La întrebarea când? — el răspunde: da, Doamne, sunt gata oricând… chiamă-mă când vrei căci eu sunt gata să trec oricând »acasă« la Tine (Filipeni 1, 23).
Povestesc cărţile bătrâne despre un credincios că trăgea să moară şi cei din jurul lui au început a plânge. Iar el deschizându-şi ochii au râs; după acea iar au râs şi apoi a treia oară au râs. Ce este cu tine, frate dragă căci noi plângem iar tu râzi? — întrebară oamenii. Şi le-a răspuns lor credinciosul, am râs întâi pentru-eă vă temeţi de moarte; al doilea am râs pentru-că nu sunteţi gata de moarte, iar al treilea am râs pentru-că dela osteneală eu mă duc la odihna cea dulce… şi astfel grăind închise ochii.
Ce sfârşit frumos au credincioşii — »cumplită este însă moartea necredincioşilor«».
Trecând dintr’un an în altul să ne gândim la rosturile şi chemările vieţii noastre. Să ne gândim că noi suntem străini şi călători în această lume (Evrei 13, 14). Călătoria vieţii noastre trebue să se gate cu cuvintele ap. Pavel: »Lupta cea bună am luptat, călătoria am plinit«…
Articol preluat din ziarul «Oastea Domnului» Anul I. Nrul 2. 1 Ianuarie 1930. pag.1
