Isus Mântuitorul împărţind pâine celor flămânzi…
Chipul de alături arată cunoscuta evanghelie când Mântuitorul a săturat 5000 de oameni cu 5 pâini şi 2 peşti.Citiţi pe larg această evanghelie la Matei c.14 v.14—21.
O, ce înţeles adânc este în această evanghelie dar acest înţeles îl afli numai când citeşti evanghelia cu luare aminte Minunea din evanghelie nu stă numai în aceea că Isus a săturat 5000 de oameni cu 5 pâini şi 2 peşti, ci minunea stă şi în aceea că cei 5000 de oameni umblaseră o zi întreagă flămânzi după cuvântul lui Dumnezeu. O zi întreagă ascultase gloata pe Mântuitorul şi nu se mai sătura de învăţăturile Lui. Mântuitorul se retrăsese «într’un loc pustiu», «departe de sate» şi gloata îl urmase ca să asculte şi să-şi sature sufletul cu învăţăturile Lui. «Când s’a înserat, învăţăceii s’au apropiat de El şi au zis: locul acesta este pustiu şi vremea iată a trecut; dă gloatelor drumul să se ducă prin sate să-și cumpere mâncare». — Nu trebue să meargă… a răspuns Isus…pe Mine m’au ascultat, a Mea e grija să le dau să mănânce…și Mântuitorul le-a săturat şi foamea lor cea trupească.
Să luăm aminte la evanghelia cu săturarea celor 5000 de oameni sunt două minuni. Minunea cea dintâi a fost minunata umblare a gloatei după cuvântul lui Dumnezeu, minunata flămânzire sufletească acelor 5000 de oameni după cuvântul Mântuitorului. Mântuitorul a săturat mai întâi această flămânzire sufletească şi apoi a săturat şi foamea lor cea trupească. Aici este, dragă cititorule, înţelesul cel adânc al evangheliei. Gloata celor 5000 simţise mai întâi foamea cea sufletească şi pe urmă Mântuitorul a avut grijă şi de foamea lor cea trupească. Aşa e şi azi. Domnul are grijă de toate lipsurile noastre când petrecem lângă El. Minunea din evanghelia cu minunata săturare a celor 5000 se întâmplă şi azi, se întâmplă şi în viaţa mea şi a ta, iubite cititorule.Când umbli cu sufletul flămând după învăţăturile Mântuitorului, când simţeşti în tine neîncetată foame de a auzi cuvântul lui Dumnezeu, când te ţii mereu de Domnul şi petreci mereu lângă El pentru a-ţi sătura şi hrăni sufletul cu învăţăturile Lui, atunci El are grijă şi de toate lipsurile traiului tău. În chip minunat ştie Domnul şi azi sătura pe cel ce petrece lângă El. «N’am văzut pe dreptul cerşind pâine» zice psalmistul. Sunt şi azi atâtea văduve şi săraci despre care te miri cum trăiesc în această scumpete. Domnul binecuvintează pâinea şi puţinul lor pentru că petrec o viaţă curată de rugăciuni şi purtări bune. Să fim bine înţeleşi. Mântuitorul nu predică lenea şi trândăvia. Lucrul mâinilor şi umblarea după cele trebuincioase sunt o poruncă a evangheliei, însă grija de cele sufleteşti trebue să stea în fruntea tuturor alergărilor noastre căci numai atunci se pogoară spor şi binecuvântare şi peste lucrul mâinilor noastre. «Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adauga vouă» a zis Mântuitorul (Matei 6, 33). Însă cei mai mulţi caută mai întâi cele lumeşti, sau bine zis, caută numai cele lumeşti, iar de cele sufleteşti nici habar n’au. Au uitat oamenii cuvintele Mântuitorului: «nu numai cu pâineva trăieste omul, ci şi cu tot graiul ce iese din gura lui Dumnezeu» (Matei 4, 4). Însă cine umblă azi flămând după cuvântul lui Dumnezeu? Între oamenii de azi este o foame nebună după plăceri, pofte, îmbogăţiri, desfătări lumeşti. Nu căutăm mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, nu însetoşăm după hrană sufletească şi de aceea nu mai putem scăpa de năcazuri, frământări, greutăţi şi lipsuri mari. Linişte şi uşurare nu ne va veni până când nu va fi foamete pe pământ, dar nu foamete de pâine nici sete de apă ci foamete de a auzi cuvântul lui Dumnezeu» (Amos 8, 11). Dragă cititorule, Isus Mântuitorul împarte şi azi pâine sufletească celor flămânzi. «Eu sunt pâinea vieţii — a zis Isus. Cine vine la Mine, nu va flămânzi niciodată»… (loan 6, 35). «Eu sunt pâinea cea vie care s’a pogorât din cer, dacă mânânca cineva din această pâine va trăi în veac» (loan 6,51). Această pâine este Jertfa cea sfântă, trupul şi sângele Domnului care ni s’a dat spre viaţă veşnică. Câţi însă se hrănesc cu această pâine a vieţii?
Cuvântul lui Dumnezeu după care umbla flămândă gloata celor 5000 se află şi azi în sf. Scriptură, în evanghelia Mântuitorului, în Noul Testament, însă câţi cititori de carte umblă flămânzi să citească învăţăturile Mântuitorului din Noul Testament? Câţi creştini au Biblia, au pâinea cuvântului lui Dumnezeu în casa lor şi se hrănesc regulat cu această pâine? Într’un sat de frunte am numărat astă-vară 20 căldări de fert rachie şi oamenii se pregătiau să mai cumpere 5, însă n’am aflat în întreg satul nici o Biblie. Ce lucru dureros! Despre noi zicem că suntem sănătoşi când avem poftă de mâncare şi mâncăm bine. Însă când perdem pofta de mâncare, e semn rău, e semn de boală, iar când nu ne trebue mâncare, suntem greu bolnavi. O, nesocotiţilor de noi! De-am pricepe că această regulă se întâmplă şi cu sufletul nostru. Sufletul cel viu şi sănătos are şi el poftă de mâncare sufletească, îşi cere şi el hrana lui zilnică. Însă când omul e atins de atare boală sufletească, începe să nu mai placă hrana cea sufletească, n’are poftă de ea, n’o mânâncă iar pe urmă sufletul lui e mort, sau mai bine zis omorât de foame, căci omul nu i-a mai dat hrană. O, câte suflete mor în această foame! Toţi cei care urăsc cuvântul lui Dumnezeu, toţi cei care se hrănesc cu pofte şi plăceri lumeşti, poartă în ei astfel de suflete moarte şi omorâte de lipsa hranei sufleteşti.
Evanghelia de mai sus spune că Mântuitorului «i s’a făcut milă de gloată» (Matei 14, 14). «Milă-mi este de gloată că n’are ce mânca… nu vreau să le dau drumul flămânzi» zicea Isus (Matei 15,32). Mântuitorului îi e milă şi azi de cei ce stau flămânzi de cuvântul lui Dumnezeu în pustia acestei vieţi. Mântuitorul plânge pe cei ce-şi omoară sufletul cu fel de fel de otrăvuri. În pustia acestei vieţi, plină cu atâta otravă sufletească, glasul Mântuitorului se aude strigând: «Eu sunt pâinea vieţii… Eu sunt pâinea cea vie»…Veniţi şi luaţi hrană şi viaţă pentru sufletul vostru!… Auzi tu, dragă cititorule, acest glas??
I. Tâlcuitor.
Articol din «Lumuna Satelor» 1925 Nr.37 pag.3
