Avem la rând Evanghelia sutaşului din Capernau, care a venit la Isus cerind tămăduire slugi sale ce se chinuia cumplit. «Eu venind îI voi tămădui pa el» — a zis Isus.
Doamne — a răspuns sutaşul — nu sunt vrednic să intri sub acoperământul casei mele, ci numai zi cu cuvântul şi se va tămădui sluga mea.
Mirat de credinţa acestui sutaş Isus i‘a zis: «mergi, şi cum ai crezut să fie ţie», şi s’a tămăduit sluga lui din acel ceas (cetiţi pe larg la Matei cap 8 vers 5—14)
Evanghelia de Duminică îl pune în faţa noastră pe sutaşul din Capernaum cu multă învăţătură, Sutaşul din Capernaum stă în faţa noastră înainte de toate ca o pildă de smerenie. El era ofiţer roman, era reprezentantul unei uriaşe împărăţi. Vulturul roman stăpânea pe atunci lumea. Sutaşul era reprezentantul acestei puteri trimis în o ţară de supuşi străini. Iată tot atâtea lucruri cari ar fi putut face din sutaşul acesta un om plin de trufie şi mândrie (cum de sigur vor fi fost ceilalţi camarazi ai lui) El însă se prezintă atât de smerit şi se intitulează «nevrednic».
A doua, sutaşul din Capernaum este apoi o pildă de iubire. Bolnavul pentru care umbla pe drumuri şi îi cerea cu lacrimi în ochi tămăduire, nu era nici fiul său, nici fica sa, nici rudenia sa, ci era servitorul său. Şi când ne gândim că în acele vremuri, servitorii erau robi şi se vindeau şi se cumpărau cu bani ca nişte vite — iată ce pildă de iubire-a deaproapelui său a arătat sutaşul.
A treia, sutaşul din Capernaum este o pildă de credinţă vie şi tare. El credea şi se încredea din tot sufleul său în Mântuitorul, În puterea Lui şi ajutorul Lui. Această credinţă a plecat să-l caute pe Isus şi această credinţă a ajutat tămăduirea slugi sale.
Vom spune însă că toate aceste trei virtuţi ale sutaşului au «ieşit din o altă, din a patra: din cunoaşterea stării sale celei păcătoase şi nevrednice. Centrul de greutate al evangheliei eu cred că sunt cuvintele: «Doamne, eu nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu… eu sunt un biet păcătos.. n’am nici un merit să fiu ascultat»…
Din această cunoaştere a stării sale, a ieşit smerenia sa şi iubirea şi credinţa sa. Din această cunoaştere a stării celei păcătoase a ieşit şi mântuirea lui Zacheu şi iese şi mântuirea noastră. Începutul mântuirii noastre este — trebue să fie — cuvintele sutaşului: Doamne nu sunt vrednic să intri sub acoperemântul meu.. Doamne sunt un păcătos, sunt cel mai mare păcătos… casa sufletului mi s’a ruinat, haina mi s’a pătat.. Din cunoaşterea stării noastre celei păcătoase iese smerenia noastră în faţa oamenilor şi în faţa lui Dumnezeu. Nimic nu smereşte mai mult — zice un Sf. Părinte — decât cunoaşterea păcatului. Din această cunoaştere ies şi lacrimile de căinţă; iese alergarea noastră la picioarele Crucii, iese credinţa şi mântuirea noastră.
Însemaţi-vă bine un lucru: cel dintâi cuvânt ce l-a grăit Dumnezeu către cel dintâi om a fost întrebarea: «Adame, unde eşti?.. în ce stare te afli?…» Cu această întrebare a trezit în el cunoştinţa stării sale celei păcătoase.
Până nu se trezeşte în om această cunoştinţă, carul mântuirii stă pe loc.
Pe calea mântuirii se păşeşte cu doi paşi. Un pas îI face cunoaşterea stării noastre celei păcătoase… cunoaşterea tot mai adâncă şi mai adâncită, că noi nu preţuim nimic; suntem nişte bieţi păcătoşi, smeriţi şi neputincioşi.
Celălalt pas îl face credinţa şi încrederea noastră tot mai mare şi mai adâncită în dragostea Mântuitorului, în ajutorul Lui, în jertfa Lui cea scumpă şi sfântă.
Înaintând pe calea mântuirii, noi trebue «să scădem» mereu cum zicea Ion Botezătorul, iar Domnul «să crească». «Eul» nostru, vrednicia noastră, trebue să se topească mereu în strălucirea Crucii de pe Golgota.
Începutul mântuirii e cunoaşterea şi recunoaşterea păcatelor, dar să băgăm de seamă, căci satana umblă şi aici să atragă pe calea lui acest început. Păcătoşilor treziţi, satana le şopteşte că sunt prea păcătoşi pentru a fi iertaţi şi mântuiţi. Spuneţi oamenilor să se ferească de această ispită.
Oricât de păgân şi de păcătos ai fi tu, dragă cititorule, nu te teme. Mântuitorul te iubeşte şi te primeşte aşa cum eşti. De la tine nu se cere altceva decât să te laşi doborât şi ingenunchiat de greutatea păcatului şi cu credinţa sutaşului să-l rogi pe Mântuitorul zicând: Mântuitorule Doamne, în casa trupului meu zace un bolnav iubit care cumpli se chinueşte.. sufletul meu s’a înbolnăvit în păcate cumplite şi grele., şi nimeni nu-l poate tămădui decât Tu, Doftorul cel mare al sufletelor noastre… pe Tine Doamne Te rog şi în faţa Ta stau ca să primesc iertare, milă şi tămăduire .
O, ce lucru minunat mai văd eu, pe lângă aceste învăţături, în evanghelia cu sutaşul. Un căpitan de armată, la porunca cărui tremurau 100 de oameni, stă smerit în faţa Mântuitorului şi se roagă pentru el şi pentru sluga lui.
Ochi mi se umplu de lacrimi când mă uit la chipul de alături şi mă gândesc la cei mulţi, mulţi, slujbaşi «creştini» de prin cazarme care — cuprinşi de păcatul trufiei — înjură pe bunul Dumnezeu, înjură tot ce are sufletul mai scump şi mai sfânt. Sunt pline satele şi oraşele de slujbaşi, care vreau să-şi arate puterea lor prin înjurături aspre.
Eu am cunoscut un om cuminte, care îndată ce a ajuns primar în sat, a început să înjure răstit. Sărmanul! În trufia lui, el îşi închipuia că-i mai tare şi mai respectat dacă înjură, el credea că şi înjurătura se ţine de slujbă, ca şi pecetea şi protocoalele. Sutaşul «păgân» din evanghelia de mai sus, stă ca o mustrare pentru mulţi, mulţi slujbaşi «creştini» din zilele noastre.
O, ce lucru plăcut şi blnecuvântat este un slujbaş care cunoaşte pe Domnul şi se face ei însuşi un vestitor al Domnului. Acela, de o mie de ori poate stăpâni poporul mai uşor şi mai bine decât cel ce crede că trebue să stăpânească cu puterea şi cu… înjurăturile.
Un ofiţer vorbia odată cu un prietin al său, un bun creştin, despre viaţa militară. Între altele, prietinul ofițerului întreabă de ce se folosesc înjurăturile aşa de mult şi în armată.
O, dragul meu, răspunse ofiţerul, în armată fără înjurătură nu merge lucrul.
Va fi, dar eu cunosc un ofiţer care nu folosia niciodată înjurătura şi totuşi lucrul lui mergea bine de tot.
Mi-ar plăcea să-mi spui un astfel de ofiţer.
Apoi acest ofiţer, a fost dragul meu, căpitanul din Capernaum căci el zicea despre ostaşii lui că le zice numai atât: «mergi şi merge şi altua: vino şi vine» (Matein 8, 9).
Doară nici într’o tagmă nu pătrunde aşa de greu vestirea mântuirii sufleteşti decât în lumea slujbaşilor şi militarilor. De ce? Pentru că aici lucră mai cu putere ispita trufiei. Când se vede omul poruncitor peste alţii, îl fură ispita trufiei. Nu-l lasă trufia să îngenuncheze şi să se smerească în faţa Cruci Mântuitorului.
În legătură cu evanghelia, citiți şi istoria unui alt sutaş păgân care s’a mântuit. Corneliu sutașul din Cezarea, care a trimis după Simon Petru, a primit cu bucure cuvântul lui Dumnezeu şi s’a încreştinat «el şi toată casa lui». Citiţi istoria lui în faptele Apostolilor cap 10.
Pe aceşti doi sutaşi «păgâni», evangheliile îi pun în fața noastră a «creştinilor» de azi ca pildă de credinţă şi mântuire.
Articol din «Lumina Satelor» 1929 Nr.25 pag.4/5
