PENTRU SUFLET.
La Dumineca sfinţilor părinţi: despre sf. Sobor dela Nicea.

       Dumineca de acum se numeşte a sfinţilor părinţi pentrucă atunci prăznuim amintirea celui dintâi sobor a toată lumea creştină, care sobor s’a ţinut în oraşul Nicea la anul 325 după Hristos. Pricina ţinerii acestui sobor a fost aceea că s’a ridicat un eretic cu numele Arie, carele învăţa şi grăia hulă despre Hristos, că nu este fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat, ci numai un om muritor. Tot aşa hulă grăia şi despre fecioara Maria că n’ar fi Născătoare de Dumnezeu, ci o femeie ca şi oricare alta. Arie răspândea în toate părţile hulele sale, ba a început să le scrie şi în cărţi. Văzând sfinţii Părinţi, mitropoliţii şi episcopii vremurilor acelora, că Arie face tulburare în biserică cu rătăcirile sale, rugară pe împăratul Constantin cel mare să le îngăduie ţinerea unui sobor. Bunul împărat nu numai le-a îngăduit acest lucru, dar a şi ajutat să se strângă la Nicea toate căpeteniile bisericii din toate părţile lumii. L-au adus şi pe Arie la sobor şi l-au invitat pe el şi soţii Iui să şi lapede rătăcirea lor. Dar ei n’au voit. Atunci cei adunaţi întru Duhul sfânt l-au afurisit ca pe un hulitor de Dumnezeu şi l-au scos din biserică.
       Tot cu acest prilej sfinţii Părinţi au cuprins şi statorit (stabilit) într’o regulă sau simbol toate învăţăturile noastre de credinţă, pentruca fiecare creştin să ştie ce să creadă, cum să creadă şi astfel să se poată feri de învăţături greşite şi rătăcite. Acest simbol este credeul nostru de azi şi pe acest credeu îl au şi îi ţin toate bisericile creştine.
       Evanghelia de Duminecă (loan cap. 17 verset 1—) stă în legătură cu soborul dela Nicea întrucât în cuprinsul ei vorbeşte însuşi Hristos şi spune apriat că El este fiul lui Dumnezeu şi esie «una cu Tatăl». Prin asta arată şi evanghelia cât de mare a fost rătăcirea şi hula Iui Arie.
       Din toate aceste noi putem vedea şi învăţa că învăţătura credinţii noastre îşi are o temelie bine statornicită şi ferită de alunecuşurile rătăcirii. A doua oară mai putem învăţa din pilda nebunului Arie că nimărui dintre noi nu i este iertat să schimbe sau să tălmăcească după părerea sa învăţăturile credinţii. N’are acest drept nici chiar un episcop sau un Mitropolit, ci numai biserica întreagă, adecă sfintele Soboară în cari sunt adunaţi capii bisericilor, urmaşii apostolilor.
       În această privinţă greşesc foarte mult aşa numiţii pocăiţi. La ei fiecare învaţă şi tălmăceşte Biblia aşa cum îi taie capul. Aceasta e o mare greşală pentrucă doar înşişi apostolii când aveau ceva nedumerire despre învăţătura lui Hrtetos se strângeau în sobor şi numai ceeace hotărau toţi în sobor cu ajutorul Duhului sfânt era bun pentru toţi.
       Cât de mult greşeşte dar acel «pocăit» care se ridică cu hulă împotriva bisericii şi tainelor ei lăsate de soboarele
apostolilor şi urmaşilor lor. — Da! în Biblie e bine să cetească tot creştinul şi din Biblie poţi scoate în tot ceasul şi în toată vremea apă vie pentru suflet şi lipsurile Iui, dar îndată ce bagi în fântâna Bibliei vadra să scoţi apă de schimbare a credinţii şi tainelor pe cari ţi le-a dat ţie biserica lui Hristos, în Ioc de apă scoţi otravă sufletească ca şi Arie.
I. Tâlcuitor.
Articol din «Lumina Satelor» 1922 Nr.20 pag.3

Evanghelia în Dumineca după înălţarea Domnului.
loan cap 17.

     «Şi a grăit Isus. acestea, ridicând ochii săi la cer: Părinte a sosit ceasul; preamăreşte pe Fiul tău ca şi Fiul tău să te preamărească pe tine. Tu ai dat lui stăpânire peste toată suflarea, ca tot ce ia-i dat lui să le dea vieaţă veşnică. Şi aceasta este să te cunoască pe tine unul adevăratul Dumnezeu şi pe celce l-ai trimis pe Isus Hristos. Eu am să vârşit lucrul tău pe pământ, arătat-am numele tău oamenilor, ai tăi erau şi mie mi-i-ai dat şi cuvântul tău l-am păzit. Eu am crezut că tu ni-ai trimis: Pentru aceştia mă rog… păzeşte-i în numele tău să fie una precum suntem şi noi. Păzeşte-i de cel viclean, sfinţeşte-i întru adevărul tău, tu întru ei şi tu întru mine… pentruca să vadă lumea mărimea mea.»

Despre Unîrea tuturor creştinilor.

       Până şi pe sate, dar mai ales la oraşe, creştinii nu au aceeaş credinţă, nu aparţin la aceeaş biserică. Însăşi lăcaşurile sfinte nu sunt zidite şi aranjate la fel. Ale noastre biserici sunt cu altarul către răsărit, cele catolice către apus. Unele au în turnuri crucea isbăvitoare, altele un glob. În bisericile noastre sunt icoane şi candelabre, în altele pereţii sunt goi şi fără podoabe.
       Precum în cele din afară se deosebesc, aşa şi în cele lăuntrice, iar aici deosebirea e şi mai mare şi prăpastie adâncă se desface între unii şi alţii, încât numele de creştin pare a fi o mustrare pentru cei ce aud cum Hristos se roagă Tatălui ceresc ca toţi creştinii să fie una.
       Întâia mie de ani toți creştinii trăiau într’o singură biserică creştină, apostolică şi sobornică şi aceasta e sfânta noastră biserică ortodoxă.
       Deşărtăciunea omenească şi păcatul i-a sfărâmat unitatea. S’au deslipit întâi catolicii apuseni, care au născocit nişte documente mincinoase, pentru întâietatea Papei dela Roma, ca urmaş al sfântului Petru, fruntaşul apostolilor.
       Înşelăciunea s’a descoperit mai târziu.
       Au ajuns pe scaunul papal nişte per­soane desfrânate, pe urma cărora atâta stricăciune a năpădit în biserică, în cât cei buni, n’au mai putut sta alăturea de cei răi şi au părăsit-o.
       Nobile popoare, care erau mândria catolicilor, s’au lăpădat de Papa şi au înfiinţat biserici noi naţionale : Englezii, Germanii, Svedienii.
       Şi drept despăgubire Papa, perzând pe aceştia, a întins o vânătoare de suflete unde a văzut cu ochii. Dar nu s’au lăsat amăgiţi de cât cei slabi de înger şi ceice erau lesne de amăgit.
       Printre aceştia au avut nenorocirea să fie şi fărâma de fraţi de ai noştri care aparţin azi Bisericii unite.
       Trecerea Ia uniţi a făcut-o Episcopul cu protopopii săi. Poporul, neînvăţat şi ascultător, n’a fost întrebat, s’a lăsat purtat în voia întâmplării.
       Când s’au deşteptat — Mărginenii, s’au pornit într’o revoltă, de care s’a resimţit istoria noastră una sută de ani. E meritul poporului de rând că conducătorii lui au fost ţinuţi în frâu şi nu s’au lăsat târâţi la perzanie şi la scâlciere sufletească.
       Aşa cum este Confesiunea unită, ea e o corcitură pocită, cu trupul românesc, iar sufletul papistăşesc.
       Dacă sunt catolici: ei trebue să se supună tuturor rânduelilor catolice, începând cu slujba în limba latinească, cu preoţimea ne căsătorită etc. Dacă păstrează obiceiurile noastre, rugăciunea lui Hristos trebue să-i facă a se întoarce la noi de unde au plecat.
       Rămâne să vedem dacă poporul de rând şi fără nici un interes şi fără vicleşug trezindu-se să se hotărască: mai mare e dorinţa şi rugăciunea ferbinte a Mântuito­rului să fim una, ori a acelora care le strecoară în suflet ispita veşnicei desbinări nenorocite!
       Din tot sufletul să ne rugăm şi căzând în genunchi să cerem de la Dumnezeu ca să dea tuturor creştinilor înţelegere despre răul desbinării şi al sfâşierii şi în locul încăpăţinării, cunoştinţa greşelilor proprii şi lacrimi de pocăinţă şi dragoste de Hristos şi răbdare faţă de cei rătăciţi, până îşi vor simţi bârna în ochi şi vor vedea adevărul şi se vor lipi cu sufletul de Hristos.
Articol din «Lumina Satelor» 1923 Nr.19 pag.3

       «Când cineva te jigneşte, aduţi aminte că e cu neputinţă să nu fie şi oameni lipsiţi de bun simţ. E de datoria ta de om cu bună creştere, ca prin bunătate şi cuvinte bine cumpănite, să-l faci să înţeleagă că a greşit, dar în nici un caz să nu-i răspunzi cu aceiaş măsură.»