Poţi… spune că poţi ajunge la cunoştinţa desăvârşită a Celui Atotputernic? Iov. c. 11, v. 7.
Necazul şi neliniştea îl înspăimântă. .. căci s’a împotrivit Celui Atotputernic. Iov: c. 15, v. 24—25.

Pe când umbla Dumnezeu pe pământ.

Umblând odată Dumnezeu cu sfântul Petru pe pământ, ajunseră într’un sat şi li se făcu foame.
Zise Dumnezeu:
— Petre, du-te şi cumpără lapte.
— Nu lapte, Doamne, mai bine un «căşuleţ», se rugă sfântul Petru, căci îi plăcea tare mult brânza.
— Fă, cum ştii, iacă parale, cumpără trei căşuleţi.
Sfântul Petru se duse şi cumpără trei căşuleţi. Unul, îl mâncă numai decât. Se întoarse la Dumnezeu numai cu doi căşuleţi.
— Unde este al treilea? întrebă Dumnezeu.
Petru se făcu că n’aude, şi îşi văzu de drum.
Ajungând într’o pădure se odihniră. Z’se Domnul atunci către sfântul Petru:
— Petre, nu mai am parale, şi de bani vom avea nevoe. Aici sub pom, unde stăm noi, este o comoară, la un par de colea, scoate pomul din pământ şi ia comoara.
Sfântul Petru se puse pe treabă, scoase pomul din pământ şi găsi într’adevăr o comoară de aur. Luă banii de aur şi făcu din ei o grămadă înaintea lui Dumnezeu.
Domnul îi numără şi făcu din ei trei grămezi la fel una cu alta. Una o dete sfântului Petru, una o ţinu pentru sine, iar a treia o lăsă acolo.
— A cui este a treia grămăjoară Doamne? întrebă sfântul Petru.
— Este a aceluia, care a mâncat al treilea căşuleţ.
Sfântul Petru şi a mărturisit îndată fapta:
— Doamne, eu am mâncat căşuleţul.
Dumnezeu îl privi mustrător şi zise:
— Petre, tu n’ai mărturisit pentru căşuleţ, ci pentru bani. În bani stă Satana. Ia toţi banii şi-i împarte la săraci!
Sfântul Petru se roşi, luă banii şi… făcu, aşa cum i-se porunci.
* * *
Altădată mergea sfântul Petru pe lângă Dumnezeu adâncit în gânduri.
Deodată se opri şi zise:
— Minunat lucru este ca să fie cineva Dumnezeu. Dacă aş putea fi Dumnezeu numai o jumătate de zi, apoi iar să fiu Petru.!
Domnul auzindu-l, zimbi, şi zise:
— Să fie după gândul tău. Din clipa asta eşti Dumnezeu până diseară.
Tocmai se apropiau de un sat, din care o fată de ţăran scotea un cârd de gâşte.
Dupăce le-a mânat pe câmp, le lăsă acolo şi plecă acasă.
— Vrei să laşi, îi zise sfântul Petru, gâştele singure?
— Astăzi se face sfinţirea bisericei noastre şi nu pot sta la ele, răspunse fetiţa.
— Dar cine o să îngrijească gâştele tale? întrebă sfântul Petru mai departe.
— Le las astăzi în grija bunului Dumnezeu să le aibă în paza Lui, zise copila, şi alergă spre sat.
— Auzişi Petre, zise Dumnezeu, ai înţeles? Bucuros m’aş fi dus cu tine în sat la sfinţirea bisericei… dar gâştele se pot rătăci şi, tu eşti Dumnezeu până deseară, deci trebue să le păzeşti.
Ce era să facă sfântul Petru. Încreţi fruntea, dar a trebuit să păzească gâştele.
S’a jurat însă, că niciodată nu va mai gândi să fie Dumnezeu.
Articol din «Lumina Satelor» 1922 Nr.14 pag.6