Pilda Celor Chemaţi la Cină. Luca 14, 16-20

Evanghelia de Duminecă: pilda – celor chemaţi la cină.

       Acum Duminecă avem la rând Evanghelia de la Luca cap.14 vers 16-20. Un om a făcut cină şi a chemat pe mulţi. Dar cei chemaţi au refuzat invitarea. Unul avea de lucru cu ţarina, altul îşi cumpărase boi, altul avea femeie tâneră, etc. Atunci stăpânul casei, mâniindu-se a trimis pe la răspântiile drumurilor şi a adus la cină pe cei ce nu fuseseră chemaţi: pe săraci, orbi, şchiopi. 
       Cina din Evanghelie închipue împărăţia lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor noastre prin Jertfa cea scumpă a Fiului Său. Jertfa crucii, Cina Domnului, stă în centrul mântuirii noastre sufleteşti (cetiţi la loan 6, 48-56 ; 1Cor. 11, 22-29).
       Multe ar fi de spus despre Cina Domnului. Vom spune numai câteva pe scurt.
       Cina Domnului s’a dat apostolilor în preseara când Domnul Isus se pregătia să-i părăsească.
       Cina cea de taină le spunea apostolilor că Isus îi va părăsi, dar de altă parte îi asigura că El ‘va rămânea deapururi cu ei şi le va împărtăşi neîncetat viaţă, putere şi dar. Aceasta este şi azi punctul cel dintâi din Cina Domnului. Ea ne asigură o legătură sfântă, o împărtăşire sfântă şi neîncetată cu Domnul vieţii.
       Prin Cina Domnului, noi stăm în neîncetată legătură cu El şi El cu noi. »Iată stau la uşă şi bat, de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide, voiu intra la el şi voiu cina cu el şi el cu Mine« (Apocalips 3, 20).
        A doua oară, Cina Domnului li s’a dat apostolilor în semn de frăţie şi frăţietate între ei. Prin Cina cea sfântă, Domnul a voit să facă din apostolii Săi şi din toţi creştinii o familie de copii ai lui Dumnezu, o familie de fraţi şi surori cari iau parte cu toţii la aceeaşi Masă.
       A treia oară, Cina Domnului ni s’a lăsat spre iertarea păcatelor. Ea cuprinde Jertfa cea mare şi sfânta prin care Mielul a răscumpărat păcatele noastre.
       Aşa au înţeles Cina Domnului apostolii şi aşa au înţeles-o creştinii cei dintâi. Cina Domnului era pentru creştinii cei dintâi o hrană sufletească, o hrană regulată şi nelipsită. Până prin veacul al 4-lea, creştinii cei dintâi se împărtăşeau cu toţii în fiecare Duminecă, după fiecare liturghie (liturghia e şi făcută pentru a se împărtăşi la sfârşitul ei toţi credincioşii).
       Această  î m p ă r t ă ş i r e  în Domnul le dădea dar şi putere să trăiască evanghelia Mântuitorului. »Şi erau întru învăţătura apostolilor şi întru frângerea pânii şi într-u rugăciuni… şi era una sufletul şi inima lor« (Faptele Apost. 4,22 şi 4, 32).
       Dar în curgerea vremilor râvna creştinilor pentru Cina Domnului a scăzut. Unde am ajuns în ziua de azi? Azi poţi număra pe degete pe cei cari se împărtăşesc cu Cina Domnului.
       Ah! ce înţeles mare şi ce putere mare este în Cina Domnului. Dar poate tocmai pentru asta, diavolul s’a silit să schimonosească înţelesul acestei taine şi să sileşte să-i ţină pe oameni departe de ea. Diavolul a scornit credinţa că Cina Domnului ar fi numai pentru oamenii cei betegi şi bătrâni. Creştinii de azi aşteaptă boala şi moartea să-i apropie de Cina Domnului.
       De când eram preot Ia ţară, îmi aduc aminte că am fost chemat odată să împărtăşesc pe un bolnav. Dar bolnavul trăgea de moarte (nu se simţise »destul de bolnav« să mă cheme mai curând). Atunci căsenii făcură un lucru grozav. Luară o lingură, căscară cu puterea gura muribundului şi punând în ea un mic căluş, mă poftiră să-i torn pe gură sf. Împărtăşanie ca »să nu moară necuminecat«.
       Dragii mei — le-am răspuns eu — taina aceasta nu se dă cu puterea. Ea trebue primită cu voinţa omului şi cu pregătire sufletească. Domnul nu este un spărgător de uşi sufleteşti. El aşteaptă ca omul să-i deschidă el însuşi uşa inimii sale. Puterea acestei taine nu stă numai în bucăţica aceasta de pâine, ci în legătura ce şi-o face omul — prin această taină — cu Isus Mântuitorul şi cu Dumnezeu. Dar această legătură trebue să şi-o facă omul până trăeşte, căci la moarte iată vedeţi e prea târziu, e prea târziu…
       Şi iarăşi pe alţii îi sfătue satana să se împărtăşească fără nici un folos sufletesc. De când slugiam ca preot, îmi aduc aminte de un om bătrân care se cobora regulat, de sus dela munte, în fiecare post al Paştilor şi se cumineca. Dar după împărtăşire, trăgea de popas la un birt, scotea merindea din traistă, comanda o ţuică, două, trei… şi pe urmă se îmbăta şi cânta cântece lumeşti. În aceeaşi zi se cumineca din două păhară: şi din păharul Domnului şi din păharul diavolului. Se cumineca şi cu duhul Domnului şi cu duhul diavolului cu toate că apostolul Pavel spune apriat: »Nu puteţi bea păharul Domnului şi păharul dracilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa dracilor« (I Corinteni 10, 21).
       O astfel de împărtăşire nu foloseşte nimic. O, ce taină mare şi sfântă este Cina Domnului! Câţi însă folosesc puterea acestei taine? Domnul ne chiamă pe toţi la Cina Lui, la o viaţă trăită în legătură şi împărtăşire cu El. Dacă toţi am cina regulat cu El şi El cu noi, ar fi plină lumea de copiii lui Dumnezeu, ar fi plină lumea de fraţi şi surori în Domnul.
       Dar Cina Domnului este o taină părăsită, de aceea lumea e plină de »creştini« ce se urăsc şi se duşmănesc unii pe alţii.
       Tâlcuirea aceasta e luată din cartea »Mai lângă Domnul Meu« (ediţia cea dintâi) şi am dat-o aici ca un îndemn, fiind vremea când tot creştinul cel adevărat se pregăteşte — prin mărturisire şi împărtăşire — pentru primirea Celui născut în Vitfleem. Am dat această tâlcuire şi ca un răspuns criticei dela Arad, care a scris că Oastea Domnului nu vorbeşte despre taina sf. Împărtăşiri. Facă bine criticanţii noştri să citească mai întâi cărţile şi foile noastre şi apoi să grăiască.

Articol preluat di Foaia săptămânală a Oastei Domnului din 13 dece. 1931 Nr. 50, pag.2