Evanghelia de Duminecă despre cum trebue să-l mărturisim şi să-l iubim pe Hristos.

       «Zis sa Domnul învăţăceilor săi: Tot cela ce mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, voiu mărtunsi şi Eu pe dânsul înaintea Tatălui Meu carele este un cellalt. Iar cela ce se va Iapăda de Mine înaintea oamenilor, mă voi lipăda şi Eu de dânsul înaintea Tatălui Meu care este în ceruri. Cela ce iubeşte pe taţi sau pe mame mai mult decât pe Mine nu este Mie vrednic. Şi cela ce iubeşte pe fiu sau pe fiii mai mult decât nu pe Mine este Mie vrednic.
Şi tot carele a lăsat case, sau frafi, sau surori, sau taii, sau mami, sau muiere, sau feciori, sau holde, pentru numele Meu, însutit va lua şi viaţi veşnică va moşteni.» (această evanghelie se poate ceti mai pe larg la Matei cap. 10, vers 32—37 şi Marcu cap 10 vers 28-31).
       În Dumineca aceasta, biserica a pus prăznuirea tuturor sfinţilor, de aceea se citeşte o evanghelie ce spune despre viaţa cea trăiti în retragere, în sfinţenie şi jertfire pentru Domnul. Dar să nu credem că această evanghelie ar fi numai a sfinţilorşi grăeşte numai lor. Ea este şi a noastră. Fiecare creştin trebue să trăiască o viaţă de sfiţenie, prin sfinţenia vieţii sale si se sfinţească numele Taului ceresc. (Fiţi şi voi sfinţi întru toată viaţa — scrie ap. Petru creştinilor — căci scris este : «fiţi sfinţi, că Eu sfânt sunt» (I. Petru, 1, 14 -16). Apostolul Pavel în epistolele sale de multe ori îi agrăeşte pe creştini cu numele de sfinţi» (Filipeni 4, 22).
       Prin ce se câştigă această sfinţenie? Ne-o spune evanghelia întâi, şi-l mărturisim pe Hristos, iar a doua să-l iubim mai presus de orice iubire şi de orice lucru pământesc.
       Despre ce înseamnă mărturisirea lui Hristos, cei ce aveţi cartea cu Tâlcuirea evangheliilor, acolo veţi afla pe larg la Dumineca ,după Rusalii. Aici voiu spune pe scurt numai atât:
       1. Trebue si -l mărturisim pe Domnul prin vorbe şi prin fapte. Prin vorbele tale, prin dragostea ta, prin răbdarea ta, prin faptele tale şi prin pilda vieţii tale şi tu eşti — şi trebue să fii — un mărturisitor al lui Hristos, iar de altă parte, prin fărădelegile şi faptele cele rele şi tu eşti un hulitor şi tăgăduitor de Dumnezeu. Şi tu eşti un mărturisitor sau hulitor al lui Hristos, aşa după cum faptele tale sunt bune sau rele. Fiecare creştin adevărat trebue să fie un mărturisitor al Domnului şi o mărturie despre puterea evangheliei!
       2. A doua, mărturisirea lui Hristos trebue să o facem biruind toate împotrivirile şi prigoanele ce se ridică contra noastră. La început, creştinismul era prigonit de Evrei şi de păgâni care umblau şi-i despartă pe creştini de mărturisirea lui Hristos. Mărturisirea lui Hristos însemna a suferi prigoane, batjocori, bătăi, temniţă, ba chiar şi moarte. Azi aceste prigoane au încetat. A rămas însă un alt vrăşmaş care umblă după creştini săi despartă de mărturisirea lui Hristos: diavolul. Vrăşmaşul diavol pune în faţa omului ispitele, patimile şi păcatele; de câte ori omul se dă după păcat şi se lasă biruit de păcat, s’a lepâdat de Hristos. Ah! cu câtă uşurinţă se leapădă azi oamenii de Hristos ca sâ rămână cu păcatul. Cei dintâi creştini mai bine suferiau chinuri şi moarte decât să-l tăgăduiască pe Hristos şi să se lepede de El.
       Pe vremea persecuţiilor creştine, prefectul Romei se prezentă la sf. Vasile Cel Mare şi li pofti la poliţie (aşa cum ne ar pofti pe noi d-nii prefecţi ai d-nui ministru Vaida).
       —«Să-ţi iei cu tine tot ce ai !»
       N’am nimic — răspunse sf. Vasile cel mare — decât hainele de pe mine şi cartea asta (Scriptura). —
       Te voiu trimite in exill
       Pentru mine nu există nici un exil pentrucă pământul este al Domnului oriunde m’aţi trimite.
       — Te vom omorâ.
       De asta mă bucur — răspunse sf. Vasile cel mare — căci mă trimiteţi la patria mea cea cerească.
       Siliţi-i să păcătuiasăi — zise atunci un alt prefect păgân.
       Asta ar fi singura pedeapsă — răspunse sf. Vasile — dar la asta nici toate temniţele şi săbiile din lume nu mă pot sili.
       Cu astfel de oameni — răspunse prefectul — nu putem isprăvi nimic; daţi-i drumul.
       A fi un creştin adevărat înseamnă să-ţi dai seama că în fiecare clipă ţi se pune înainte mărturisirea sau tăgăduirea lui Hristos. Fiecare faptă a ta înseamnă mărturisirea sau tăgăduirea lui Hristos aşa după cum ai făcut-o ascultând de Domnul sau de diavolul.  Carul mântuirii taie sufleteşti începe a porni la drum când te-ai apucat să-l mărturiseşti pe Domnul clipă de clipă; şă trăeşti o viaţă clipă de clipă cu El.
       Multe prigoane şi împotriviri vei avea începând această viaţă — diavolul are şi argaţi destui — dar numai pe calea aceasta poţi ajunge la mântuirea sufietului.
       În partea a doua, ne spune evanghelia că trebue să-l iubim pe Domnul cu o iubire ce se ridică peste iubirea de părinţi, de copii, de soţie, de casă, de averi şi bogăţii Asta însă nu înseamnă că trebue să ne părăsim casele, sau averile sau familia. Mântuirea nu înseamnă că trebue să ieşim din lume şi să intrăm în atare peşteri sau mănăstire. Dimpotrivă, Evanghelia cere să fim un aluat dospitor de viaţă curată în mijlocul acestei lumi plină de stricăciuni sufleteşti. Ba încă mai mult decât atât. Munca şi grija de casă şi de familie este o poruncă a evangheliei, «iar dacă cineva nu poartă griji de ai casei, a tăgăduit credinţa şi este mai rău decât un păgân» (1Timoteiu 5, 8). Cere însă evanghelia să ne retragem din duhul acestei lumi, din modele şi desfătările şi păcatele lumii.
Evanghelia ne lasă şi familia şi casa şi averea; ne lasă şi dragostea pentru familia şi casa noastră. Cere însă evanghelia să nu ne înecăm cu grijile şi nu dragostea de cele lumeşti şi trecătoare. Inima noastră trebue să fie întreagă a Domnului; trebue să bată pentru Domnul, pentru patria cea cerească. Toate averile şi bogăţiile noastre lumeşti trebue «să le socotim gunoaie pentru a putea dobândi pe Hristos» (Filipeni 3, 8).
       Învăţătură şi pildă ne poate fi şi aici viaţa celor dintâi creştini despre care am scris pe larg in numărul trecut. «Noi n’avem nimic — ziceau ei — totul e al Domnului».
       Scriitorul păgân Drogenet, la anul 200 după Hristos, a scris următoarele despre viaţa celor dintâi creştini: aceşti oameni, trăesc în ţara asta, dar ei spun că patria lor cea adevărată este sus în cer; ei se consideră ca nişte străini în această lume. Ei spun că trăesc în carne, dar n’ascultă de carne. Ei trăiesc pe pământ, dar călătoresc spre cer».
       Frumoasă mărturisire! Cât de departe este viaţa şi creştinătatea noastră de această mărturisire.
Articol din «Lumina Satelor» 1929 Nr.22 pag.3