La Dumineca Mironosiţelor, ceva despre apostolia femeilor.
Acum Duminecă avem la rând Evanghelia cu Mironosiţele care în dimineaţa Învierii îl căutau pe Domnul cel îngropat să-l ungă cu mir. Erau îngrijorate cine le va prăvăli peatra de pe uşa mormântului, dar au aflat piatra răsturnată şi un înger le-a zis: «mergeţi şi spuneţi învăţăceilor că Domnul va merge mai înainte de voi în Galileia» (cetiţi această evanghelie la Marcu 15, vers 43 şi 16 V. 18).
De mare dar s’au învrednicit femeile. Lor li s’a arătat mai întâi Isus cel înviat din morţi. Această cinste le-a venit dealtcum ca un răspuns la credinţa şi statornicia lor din timpul restignirii. Vai, ce lucru dureros s’a întâmplat pe timpul restignirii Domnului! Toţi l’au părăsit pe Domnul.
Unii de frică, alţii din nerecunoştinţă. De frica iudeilor, fugiseră şi se ascunseră până şi apostolii (afară de loan). Petru, cel ce se lăuda că va rămânea credincios chiar de s’ar lăpăda toţi, s’a lăpădat de frica unei slujnici.
Singure femeile s’au ţinut pe urmele Domnului cu statornicie, până la sfârşit. Le vedem urmându-l pe Domnul în drumul cel grozav al ocărilor şi bătăilor… le vedem plângând suferinţele Domnului… la picioarele Crucii le vedem coborând de pe cruce preacurat trupul Domnului şi aşezându-l în mormânt… le vedem aşteptând învierea Lui…
Trebue să ne dăm seama că n’a fost uşoară această statornicie de credinţă a femeilor. Singură furia gloatei, ura iudeilor şi zăngănitul armelor soldaţilor ar fi fost destul să înspăimânte inima şi sufletul celor câteva femei neajutorate. Trebue să ne dăm seama că soldaţii romani vor fi căutat să depărteze pe aceste femei din preajma celui «osândit». Trebue să ne dăm seamă că gloatele erau cuprinse de un fel de beţie de ură iar această ură nu putea suferi plânsul şi lacrimile femeilor. În ura lor cea grozavă, fariseii şi cărturarii nu puteau suferi plânsul femeilor. Lor le trebuia strigăte de batjocură şi ură. Desigur, vor fi căutat să depărteze pe femeile plângătoare. Dar ele s’au alipit cu toată puterea lor de crucea restignirii. îmbrăţişând crucea Domnului, braţele lor cele slabe se prefăcuseră în braţe de fer. Nici o putere din lume nu era în stare să le smulgă de lângă Crucea Domnului. Numai o sabie ce le-ar fi tăiat mâinile, ar fi putut să le smulgă de lângă Crucea pe care suferia şi muria scumpul nostru Mântuitor.
O, voi, binecuvântate Marii! Credincioşii din toate timpurile vă vor păstra o veşnică amintire şi recunoştinţă pentru credinţa şi statornicia voastră că n’aţi părăsit pe scumpul nostru Mântuitor în clipele cele mai grozave.
Dar credinţa voastră trebue să ne fie şi o predică mişcătoare despre cum trebue să ne alipim de Domnul. Eu de câte ori simţesc ispitele apropiindu-se de mine, mă gândesc la voi şi strâng din toată puterea braţelor mele sufleteşti Crucea Răstignirii… de câte ori simţesc că diavolul umblă să mă smulgă de lângă Crucea mântuirii, mă gândesc la voi şi la cuvintele ap. Pavel: «cine mă va despărţi pe mine de dragostea lui Hristos?»… (Romani 8, 36-39).
Dar femeilor Mironosiţe li s’a dat şi o solie: să vestească Învierea Domnului. Şi femeilor li s’a dat o apostolie în această lume. Li s’a dat şi lor solia şi apostolia să-l vestească neîncetat pe Isus cel viu şi înviat, însă prima condiţie a acestei vestiri este ca vestitoarea să fie ea însăşi un suflet viu şi înviat.
Pildă ne dau şi aici mironosiţele femei. Maria Magdalena a fost cea dintâi care l-a văzut pe Isus cel Înviat din morţi. Ei і s’a arătat cel dintâi Isus cel Înviat şi darul Învierii. Ei, şi cine era această femeie învrednicită de un dar aşa de mare? Ne spune evanghelia: «Iar Isus, după ce a Înviat, s’a arătat mai întâi Măriei Magdalenei, din care scosese şapte diavoli» (Marcu 16, 9).
Maria Magdalena fusese şi ea un fel de mort, un fel de moartă şi îngropată în adâncul pierzării. Din moartea aceasta s’a ridicat şi a înviat prin darul iertării, prin darul morţii şi învierii Domnului. Vestindu-l pe Domnul, desigur Maria Magdalena nu va fi spus numai că l-a văzut pe Domnul şi răstignirea Lui, ci va fi strigat pe tot locul: «eu, Maria Magdalena, am fost o femeie perdută… aveam 7 duhuri rele… mă tăvăleam în 7 păcate de moarte… zăceam în adâncul perzării… toate răutăţile şi blăstămăţiile erau în mine… eram o moartă… din moartea aceasta m’a ridicat Domnul şi Mântuitorul meu Isus Hristos… apropiaţi-vă şi voi de acest Mântuitor şi îndată veţi lua iertare viaţă şi mântuire»…
Mironosiţele femei s’au făcut vestitoare nu numai pentrucă au văzut suferinţele Domnului, ci pentrucă au gustat din taina cea mare a Jertfei de pe Cruce.
De aici pleacă apostolia femeilor ; de aici trebue să plece şi numai de aici poate pleca. Apostolie adevărată pot face numai Măriile ce plâng la picioarele Crucii… numai Măriile cari au gustat din darurile Crucii. Astfel de «Marii» vestitoare a Domnului se sileşte să facă şi Oastea Domnului.
O apostolie a femeilor fără acest temeiu, n’ajunge nimic. Aici pe la oraşe — şi pe la sate — sunt «Reuniuni» şi «Carităţi» de femei, cari se ocupă cu aranjări de petreceri şi baluri chiar şi în timpul posturilor.
O, ce lucruri minunate poate face o femeie intrată în slujba Domnului! Femeia pare că e anume făcută pentru lucrul Domnului. Inima ei este mai caldă, mai simţitoare, mai uşor de aprins. Poate de când femeilor a rămas mai simţitoare, mai caldă, mai gata să plângă, mai gata să se aprindă. Femeile sunt înzestrate cu daruri sufleteşti mai alese decât bărbaţii.
Dar, vedeţi, tocmai pentru asta, diavolul a alergat şi aici tot în galop. Tocmai pentru aceste daruri sufleteşti, diavolul se sileşte să atragă femeile în slujba lui şi apostolia lui. Şi vai, ce de femei fac slujba şi apostolia asta! «Iară unele femei s’au abătut după satana» zicea ap. Pavel (1 Timoteiu 5, 15) Azi însă se poate spune că cele mai multe femei s’au abătut după satana. Aceste sunt femeile cari aţâţă vrajbă între oameni prin clevetire şi minciuni… aceste sunt femeile cari îşi pun în slujba diavolului darurile ce le au de la Domnul: inima, ochii, frumseţea etc. Casa acestor femei este un iad şi mormânt (Pilde 7, 26).
O, ce dar mare este o «Marie» adevărată, pentru casa şi căsuţa ei mai întâi. Prin grija de copii, de soţul ei, prin rugămintele ei, prin căldura, prin lumina ei cea sufletească.
Şi, o, ce dar mare este o «Marie» adevărată şi în afară de casa ei, căutând pe tot locul să împace urile dintre oameni şi să samene dragoste, milă, bunătate!
Un mare poet şi gânditor al neamului nostru, M. Eminescu, a zis despre femeie că este: «sau înger sau diavol». Cu adevărat, un înger ceresc este femeia când îşi pune însuşirile şi darurile ei în slujba Domnului, dar un diavol se face când îşi pune darurile în slujba răului.
Femeile cari trăesc o viaţă cu Domnul sunt nişte Mironosiţe binecuvântate în mijlocul răutăţilor de azi. Astfel de Mironosiţe trebue să fie ostaşele din Oastea Domnului şi toate femeile cari aşteaptă împărăţia lui Dumnezeu.
Articol din Oastea Domnului 1932 Nr.18-19 pag.2
