Evanghelia din ziua de Paşti: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu”…

       «La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate printr’însul s’au făcut ce s’au făcut. Întru dânsul viaţă era, şi viaţa era oamenilor. Şi lumina întru întuneric luminează, şi întunerecul pe dânsa nu o a cuprins. Fost-a om trimis dela Dumnezeu, numele lui loan. Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească de Lumină, ca toţi să crează prin el. Nu era acela Lumina, ci ca să mărturisească de Lumină. Era Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul ce vine în lume. În lume era, şi ai săi pe dânsul nu l-au primit. Iar câţi l-au primit pe dânsul, le-a dat lor stăpânire ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, celorce cred întru numele lui. Care nu din sânge, nici din poftă bărbătească, ci dela Dumnezeu s’au născut. Şi Cuvântul trup s’au făcut şi s’au sălăşluit întru noi, (şi am văzut slava lui, slavă ca a unui născut din Tatăl), plin de dar şi de adevăr. loan mărturisea pentru dânsul şi striga grăind: acesta era pentru care am zis: celce după mine vine, mai înainte de mine s’au făcut, că mai înainte de mine au fost. Şi din plinirea lui noi toţi am luat dar. Că legea prin Moisi s’a dat iar darul şi adevărul prin Isus Hristos s’au făcut». (loan cap.1, vers.1-17)

      Această evanghelie cuprinde în sine întreaga istorie a mântuirii neamului omenesc. De aceea începe cu vorbele «la început ere cuvântul», adecă prin cuvâst a făcut Dumnezeu lumea şi toate cele ce sunt într’ânsa. Şi omul a fost făcut de Dumnezeu, dar cel dintâi om, Adam şi cu el omenirea toată a căzut din starea cea dintâi (nemuritoare şi fără de păcat) în o stare de păcat, de moarte şi osândă. Pentru această omenire căzută în osândă şi moarte, «s’a făcut trup Cuvântul iui Dumnezeu», adecă a luat chip de om Isus, Fiul lui Dumnezeu şi s’a pogorât la noi, a suferit pentru noi, s’a răstignit și a murit pentru noi şi păcatele noastre şi prin această jertfă ne-a iertat şi ne-a înviat prin învierea sa şi pe noi la o nouă viață şi ne-a scos din osândă şi împărăţia morţii şi a întunerecului. Dar pentruca să dobândim această înviere şi mântuire, trebue să-L primim cu adevărat pe Hristor.
       Cititorule! Începutul şi sfârşitul mântuirii tale sunt vorbele: «Şi câţi l-au primit pe El (adecă pe Isus) le-a dat lor putere să se facă fiii lui Dumnezeu». Şi câţi I-au primit pe dânsul», asta înseamnă să-L primeşti şi tu pe Hristos ca pe un Mântuitor al tău, care s’a născut, s’a răstignit, a murit şi a înviat pentru tine şi mântuirea ta sufletească. Această primire a lui Hristos îți dă şi ție dar şi putere să înviezi şi tu, cu El, să ieşi şi tu din starea ta cea păcătoasă şi să te faci fiul lui Dumnezeu. Dar să luăm aminte! Evanghelia zice: «Şi câţi l-au primit pe dânsul, le-a dat lor putere să se facă fiii lui Dumnezeu». Asta înseamnă că nu toţi l-au primit pe Isus şi darul Lui. Aşa era pe vremea când umbla Isus pe pământ şi aşa e şi acum. «Lumină» ne spune evanghelia că este Isus, «lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume», dar «osânda aceasta este ca lumina au venit în lume, dar oamenii iubiră mai mult întunerecul decât lumina» (loan 3 19), «Viaţă» ne spune evanghelia că este Isus. “Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, viu va fi chiar dacă va fi murit» — a zis Isus (loan 11, 25), dar nu toţi oamenii primesc această viaţă. Păcătoşii care nu vreau să se îndrepte, sunt nişte morţi care trăesc numai cu trupul, dar cu sufletul au murit de mult. «Dar» ne spune evanghelia că vor lua toţi cei cari I-L primesc pe Isus, însă mulţi n’au simţit niciodată acest dar, pentrucă nu L-au primit cu adevărst pe Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cela ce s’a jertfit pentru noi.
       Cititorule! Nu uita că începutul şi sfârşitul mântuirii tale sunt vorbele: «şi câţi L’au primit pe El, le-a dat lor dar şi putere să se facă fiii lui Dumnezeu»… L-ai primit tu cu adevărat pe Isus Hristos ca să iei lumină din lumină, dar din dar şi viaţă din viaţă??
I. Tâlcuitor.
Articol din Lumina Satelor 1924 Nr.16 pag.3

La ziua Învierii Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.

       De când eram preot tinăr la ţară, mi-a aduc aminte că într’o zi de Paşti am făcut o mică greşală !a sfârşitul slujbei. Făcusem slujba cu mult duh, ţinusem o predică frumoasă, dar la sfârşitul slujbei când trebuia să închei cu cele 3 întrebări «Hristos a înviat» şi cu vorbele: «şi celor din mormânturi viaţă le-a dăruit», eu cu graba şi din sminteală am zis: «şi nouă celor din mormânturi viaţă ne-a dăruit, închinămu ne sfintei Tale învieri…» etc. Cantorul a băgat de seamă mai întâi greşala, după el alţii şi alţii şi într’o clipă tot poporul se umplu de şoapta că «popa cel tinăr nu ştie face slujba». Ba pe urmă se iviră şi glasuri de nemulţumiri care ziceau că «popa ne-a făcut pe toţi morţi în ziua de Paşti». Cum poporul nostru e tare formalist, adecă ţine mai mult la gâoci decât la miez, praf şi pulbere s’alese din predica mea de ziua de Paşti. Poporul vorbea numai de «slujba greşită». Treaba asta nu putea rămânea aşa. A doua zi, în Lunia de Paşti, astfel am grăit poporului: «Dragii mei! Tot satul este plin că eu am greşit ieri slujba Paştilor, când am zis vorbele: «şi nouă celor din mormânturi viaţă ne-a dăruit»… Dar, iubiţii mei, aceste vorbe nu sunt o greşală ci sunt un adevăr care ar şi trebui să se întâmple. 

D-voastră vă închipuiţi că morţii sunt numai cei ce dorm în cimitire, însă mai sunt şi altfel de morţi. V’aduceţi aminte cum a zis Dumnezeu lui Adam şi Eva: «în ziua când veţi mânca din pomul cel oprit veţi muri». Ei au mâncat, dar cu trupul n’au murit, au murit însă cu sufletul. Şi iarăşi ştiţi evanghelia ce zice despre fiul cel perdut că «mort era» cu toate că el trăia şi câştiga de la porci. Tot aşa şi azi, cei ce trăesc în păcate şi fărădelegi sunt nişte morţi ce trăesc sau nişte vii ce au murit (Apocalips 3, 1). Oare între noi nu sunt astfel de morţi? Ba sunt, dragii mei, destui şi sunt şi morminte destule. Oare casa unde s’aprind regulat certele şi sudalmele între soţi şi desfrânările, nu este ea un mormânt în care locuesc nişte morţi? Avem în satul nostru 30 de nelegiuiţi care trăesc fără binecuvântarea căsătoriei, adecă aşa cum nu vrea Dumnezeu. Oare nu sunt casele acestora nişte morminte lăcuite de nişte morţi. Nu eu v’am făcut morţi în ziua de «Paşti», dragii mei, ci păcatele fac acest lucru. Nu vă supăraţi aşa dar pe mine, ci vă supăraţi pe păcate. Eu am greşit cu adevărat când am zis aşa cum am zis: «şi nouă celor din mormânturi ne-a dăruit viaţă», pentrucă, vai, nu toţi primesc darul învierii din păcate, pe care dar l’a adus în lume Isus prin Jertfa Lui cea sfântă. Sunt destui, păcătoşi pe lângă care patimile şi învierea Domnului trec fără să-i poată trezi din somnul şi moartea păcatelor. Unii ca aceştia sunt cu adevărat în chipul şi asemănarea morţilor, căci cum e mortul? Nu simte mortul, nu aude, nu vede, nu mişcă. Aşa e şi păcătosul. Îi poţi tot predica căci n’aude cuvântul lui Dumnezeu, îi poate Dumnezeu tot da semne şi arătări creştineşti că nu le vede, poţi să tot plângi pentru el şi cu lacrimi să-l chemi la mântuire că el nu simte şi nu se mişcă pentru lucrul «Domnului»…
       Astfel m’am înţeles eu în predică cu păstoriţii mei şi acest înţeles l’am pus şi aici să înveţe şi alţii că darul morţii şi învierii Domnului trebue să ne învieze şi pe noi din moartea păcatului. La Paşti se vorbeşte despre lumina învierii şi despre fel de fel de dovezi că şi noi vom învia după moarte. Dar toate aceste n’ajung nimic dacă învierea nu se petrece mai întâi în sufletele noastre, dacă nu înviem la o viaţă nouă cu Domnul mai întâi în această lume.
       Lumina şi darul învierii Domnului trebue să fie ca soarele de primăvară care învie plantele şi animalele şi face minuni în viaţa lor. Ia uitaţi-vă spre pildă la omida cea mică de pe pomi. O, ce predică minunată ne poate fi nouă acest verme mic şi neputincios. La început omida e un vierme urât şi respingător. Nu face altceva decât roade şi iar roade… nu se mai satură de a mânca… capul ei este numai gură şi fălci. Dar ce se întâmplă cu acest vierme? Dela o vreme se satură de ros, se îachide într’un gogoş şi aşteaptă liniştită până vine soarele şi căldura primăverii. Atunci iese din gogoş, dar o minune, vermele cel urât acum este un fluture drăgălaş ce zboară din floare în floare. Fluturaşul nu mai vrea să ştie de omidele lui rudenii de pe pomi, nici nu mai dă pe la ele, nu-i place decât lumina şi florile.

       Aşa, iubite cititorule, şi învierea Domnului trebue să facă o minunată schimbare şi în viaţa noastră. Tu eşti acum o omidă lipită cu totul de acest pământ. Nu te poţi ridica pentrucă n’ai aripi sufleteşti şi nu şti că este o viaţă mai frumoasă şi mai dulce decât pe care o trăeşti acum. Nu te-ai schimbat încă în o «făptură nouă» şi înviată şi nu te-ai schimbat pentrucă n’ai primit cu adevărat lumina şi darul morţii şi învierii Domnului. Nu toate omidele se prefac în fluturi, unele mor în starea ticăloasă de viermi rozători. Aşa e şi cu creştinii cei mai mulţi. Însă cei ce primesc cu adevărat Jertfa şi învierea Domnului, dintr’odată simţesc cum omida vieţii lor se preface în flutur zburător tot în sus spre înălţimile curate ale vieţii evanghelice. «Dacă aţi înviat împreună cu Hristos — zice apostolul Pavel — umblaţi după lucrurile de sus, nu după cele de pe pământ» (Coloseni 3, 1-2). Ai trecut tu cititorule prin o astfel de înviere care te schimbă din omidă în flutur şi îţi dă aripi să poţi umbla după «lucrurile cele de sus»??
Articol din Lumina Satelor 1925 Nr.17 pag.3