Pe Cel Atotputernic nu-L putem ajunge, căci este mare în tărie. Iov. c. 37, v. 23.
Ascultaţi, fiilor, învăţătura unui tată. Prov. c. 4, v. 1
În şcoala cea mare a Duhului Sfânt.
„Deci dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s’au dus; iată toate s’au făcut noi“ (2 Corinteni 5 , 17) — cu aceasta se încheie lucrarea vântului ceresc.
Au trecut două luni, de când stăruim asupra învăţăturii despre vântul Duhului Sfânt. Cei cari au urmărit aceste învăţături, au putut culege multă mană sufletească. Acum încheiem aceste învăţături spunând că lucrarea vântului ceresc se gată totdeauna cu o renaştere sufletească, cu o renaştere din nou, cu o viaţă nouă. În reasumat, lucrarea vântului ceresc s’ar putea înfăţişa astfel:
Întâi, vântul cel ceresc face o lucrare de trezire sufletească. El trezeşte. El este un vânt trezitor din somnul şi moartea păcatelor. El trezeşte în diferite chipuri. Pe unii îi trezeşte cu adierile cele dulci ale cuvântului lui Dumnezeu; pe alţii cu vifore şi furtuni de năcazuri şi încercări. Dar trezirea aceasta este numai începutul mântuirii. E o trezire ce-i arată omului starea grozavă şi perdută în care se află. E o trezire din morţi ce-i arată omului că el este un mort. Aici vine suflarea şi lucrarea cea uscătoare a vântului ceresc. Vântul cel ceresc ne usucă toate încercările şi toate nădejdile de a ne putea mântui prin puterile proprii. Dupăce ne-a trezit, el ne-apleacă din nou în mormântul peirii şi ne face să strigăm, plângând cu lacrimi amare: o Doamne, eu sunt un mort, eu sunt un perdut, eu sunt un zdrobit, eu nu mai pot face nimic. «O, nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi din o astfel de moarte» (Romani 7, 24).
După aceasta urmează lucrarea cea învietoare a vântului ceresc. După ce s’a uscat toată iarba cea trecătoare şi toate florile cele lumeşti, vântul cel ceresc aduce în ţarina inimii noastre o sămânţă nouă, o sămânţă cerească. Aduce vestea cea scumpă şi dulce că sângele Domnului Isus ne curăţeşte de orice păcat (1loan 1, 7) şi ne înviază la o viaţă nouă. Ne aduce vestea cea scumpă că El a murit pentru noi şi prin moartea Lui noi putem învia la o viaţă nouă.
Aici este punctul de oprire al lucrării vântului ceresc. Vântul cel ceresc ne trezeşte la o viaţă nouă. Aduce în ţarina inimii noastre o sămânţă nouă, din care creşte o viaţă nouă, o viaţă schimbată, o viaţă duhovnicească. Din sămânţa aceasta răsare o viaţă nouă care nu mai este numai a noastră, ci este a Celui ce ne-a dăruit-o. În această viaţă noi nu mai suntem ai noştri, ci suntem ai Celui ce ne-a răscumpărat cu scump sângele Lui. Din sămânţa aceasta răsare o viaţă nouă care nu mai slugeşte la doi domni, ci slugeşte şi trăeşte numai pentru un singur Domn şi Stăpân: Isus Mântuitorul.
Aceasta este taina cea mare a renaşterii din nou prin lucrarea Duhului sfânt şi prin căinţa şi întoarcerea la Dumnezeu a omului. Cel intrat în taina aceasta capătă o putere extraordinară, o putere de sus. Cel născut din nou a primit în el o sămânţă de viaţă pe care nici lumea, nici iadul n’o mai poate zmulge. Mai uşor ai putea zmulge soarele de pe bolta ceriului decât răsadul vieţii cel nou pe care vântul cel ceresc l-а sămănat în inima celui renăscut de nou. «Tot cela ce s’a născut dela Dumnezeu, păcat nu face, căci sămânţa Lui întru dânsul petrece şi nu poate să păcătuiască căci dela Dumnezeu s’a născut» (1 loan 3, 9). «Şi eu voiu da lor viaţă veşnică şi nime nu-i va mai răpi pe ei din mâinile Mele» (loan 10, 28).
Lucrarea vântului ceresc se încheie totdeuna cu o renaştere sufletească, cu o înviere la o viaţă nouă, cu o schimbare din temelie a unei vieţi trăite în slujbă Ia doi domni. Lucrarea vântului ceresc nu se mulţumeşte niciodată cu smulgerea unor burueni şi urzici (cu lăsarea unor năravuri rele). Nu se mulţumeşte niciodată cu o împăcare între omul cel vechiu şi omul cel nou, între cele lumeşti şi cele duhovniceşti, ci el vine ca o furtună şi strigă: să piară omul cel vechiu, să piară firea cea veche cu patimile ei!
Vântul cel ceresc smulge din rădăcină, doboară totul; pustieşte şi omoară tot ce-i lumesc în noi pentru ca pe urma acestui »prăpăd« să poată zice: «iată toate s’au făcut noi; cele vechi s’au dus» (2 Cor. 5, 17).
Vântul cel ceresc nu se opreşte niciodată la jumătatea drumului, la jumătatea lucrării. Oriunde veţi vedea suflete care păzesc o parte din evanghelie şi calcă în picioare pe alta, să ştiţi că pe acolo n’a suflat vântul cel ceresc. Oriunde veţi vedea pe oameni trăind în minciuna şi înşelăciunea că pot slugi la doi domni, şi lui Dumnezeu şi lui Mamona (Mateiu 6, 24) — să ştiţi că pe acolo n’a suflat vântul cel ceresc.
Vântul cel ceresc nu se opreşte niciodată la un om pe jumătate mort şi pe jumătate viu (în cele sufleteşti), ci el se opreşte numai la omul cel înviat din nou. Lucrarea lui se opreşte numai dupăce a omorât cu totul în noi pe omul ,cel vechiu, pe omul cel lumesc şi a înviat pe cel duhovnicesc.
În legea Vechiului Testament era datină să se ducă la biserică două turturele, ca jertfă de curăţire. Dintre aceste, una era omorâtă, iar cealaltă lăsată vie. Aşa face şi vântul cel ceresc. El omoară în noi firea cea veche şi lasă în viaţă numai pe cea nouă. Două »turturele« nu pot să trăiască în noi — şi duhul Domnului şi duhul acestei lumi. Omul nostru cel lumesc trebue să moară. Drept de viaţă are numai omul cel duhovnicesc.
O, ce dar mare este omul cel nou, omul cel duhovnicesc. Este ultima perfecţie, ultima desăvârşire pe care o poate atinge un suflet ce locueşte într’un vas de lut. Despre omul acesta a zis sf. ap. Pavel că este «casa lui Dumnezeu» (1Cor. 3, 16) şi «lăcaş al Duhului Sfânt» (1Cor. 6, 19). Ce vorbe mari! Este aceasta o desăvârşire pe care numai prin lucrarea vântului ceresc o putem atinge.
Dumnezeirea a suflat — şi suflă — de trei ori viaţă în om. întâia, e suflarea ce ne aduce din pământ la viaţă. A doua e suflarea cea dela botez; e suflarea Duhului Sfânt care face din noi un «om nou» un «om duhovnicesc». Ce bine ar fi dacă am păstra această renaştere. Dar cei mai mulţi au perdut-o, de aceea trebue să-l chemăm pe vântul cel ceresc să sufle a treia oară peste noi: prin căinţă şi întoarcere la Dumnezeu să începem o viaţă nouă trăită după evanghelie.
De încheiere vom spune deci că lucrarea vântului ceresc se gată cu omul cel nou, cu omul cel duhovnicesc… se gată cu cuvintele: voi trebue să vă naşteţi din nou!
Rugăciune. Duhule Sfinte şi de viaţă dătătorule, îţi mulţumesc că m’ai ajutat să scriu şi să închei aceste învăţături despre sfânta şi binecuvântata Ta suflare cerească. Îţi mulţumesc, preabinecuvântat vânt ceresc, că ai suflat şi peste «oasele» mele şi le-ai dat duh şi viaţă căci de nu venia suflarea Ta, eu eram şi azi un mort sufletesc şi n’aş fi putut scrie aceste învăţături. N’am spus totul despre lucrarea Ta, preabinecuvântat vânt ceresc. N’am spus decât foarte puţin. Suflarea Ta poate spune mai mult. Când suflă vântul Tău, oamenii pot învăţa taine mari şi minunate pe cari nici toate foile şi predicile din lume nu le pol spune. O, vino Duhule Sfinte şi suflă din cele 4 vânturi peste mine şi viaţa mea. Usucă şi omoară cu suflarea Ta tot ce mai este trupesc şi lumesc în mine. Sădeşte în inima mea sămânţa renaşterii din nou şi o stropeşte neîncetat cu revărsările Tale şi cu sângele Crucii ca să pot învia deplin într’un »om nou«, o »făptură nouă«.
Barca vieţii mele stă gata cu pânzele întinse. O, vino, preabinecuvântat vânt ceresc şi suflă în ele ca să ajung cât mai repede în portul veşniciei unde mă aşteaptă preadulcele meu Mântuitor ca să trăesc cu El în vecii vecilor, Amin.
Articol din «Oastea Domnului» 1930 Nr.12 pag.10/11
