Mă gândeam că Mă vei chema: „Tatăl“. Şi nu te vei mai abate dela Mine. Ieremia c. 3, v. 19
Ferecatul morii.
De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte că, plecând într’o dimineaţă prin sat, văd un morar ferecând roata morii.
Fiule Nicolae, de ce baţi piatra aceea?… nu ţi-e milă să o baţi cu ciocanul?…
Păi trebue să o bat, cinstite Părinte, căci s’a tocit şi nu mai macină bucatele cum trebue…
Eu vorbeam atunci aşa în glumă cu morarul Nicolae. Azi însă mă gândesc că un adânc înţeles ufletesc se află în ferecatul morii.
Din când în când, moara vieţii noastre trebue ferecată cu ciocanul încercărilor şi suferinţelor pentruca să dea făină de căinţă şi întoarcere la Dumnezeu.
Mă gândesc în special la viaţa mea. Aflând că sunt suferind, ostaşii Domnului s’au întristat. O, nu vă întristaţi, iubiţii mei fraţi, poate şi suferinţa mea este un ferecat de moară.
Poate că Domnul a voit să ferece »moara« de nou, ca să dea făină mai bună pentru Oastea Domnului.
Apa şi moara.
Când roata morii n’are apă, stau pe loc toate roţile şi stă pe loc întreaga moară. Moara întreagă parcă e un om fără viaţă, un om mort. Dar când roata cea mare primeşte apă, moara îndată capătă viaţă şi mişcare.
Aşa e şi cu viaţa noastră. Inima e roata cea mare a vieţii noastre. Când »roata« aceasta capătă »apă«… când peste roata aceasta soseşte revărsarea »apelor vii« ale Duhului Sfânt, »moara« vieţii noastre e în plină viaţă şi mişcare.
Dar când lipseşte această »apă», viaţa noastră este o moară ce stă pe loc, o moară pustie.
Articol din Oastea Domnului 1930 Nr.26 pag.3
