Doamne Sfinte, Domn Puternic,
Tatãl pãcii si-al iubirii
toate i se închinã în cuprinsu-ntreg al Firii
toate-n Fața Ta se-apleacã – si-n tãcerea-nfioratã
Te adorã,
Te ascultã
si Te recunosc ca Tatã.
În evlavia ce umple sufletul în pacea serii
ne-aplecãm si noi genunchii cãtre Tronul Mîngîierii
si ce gînduri luminoase pot în suflet sã se-adune
toate-n ceasu-acesta Doamne se prefac o rugãciune,
inima ni se topeste si se-ntinde sã cuprindã
si s-aducã înainte-Ti toatã lumea suferindã.
Pe a vîntului aripe,
Doamne-al Slãvilor Senine
glasul rugãciunii noastre
se ridicã înspre Tine
si-n toti stropii multi de rouã
rãspînditi peste ogoare
strãlucesc a noastre lacrimi
jos, la sfintele-Ti picioare,
aplecata-nchinãciune a ogoarelor de grîne
este-a noastrã-ngenunchere înaintea Ta Stãpîne,
glasul linistit al apei susurat în unde line
e cîntarea noastrã, suie ca un imn smerit spreTine
cu o tainicã dorintã si-o tãcutã închinare
pentru-atîti sãrmani ce-asteaptã
milã Doamne si-ndurare.
Pentru cei ce mor de foame prin bordeiele uitate,
pentru cei fãrã luminã din genuni întunecate,
pentru miile de inimi ce cu dor adînc Te cheamã
si Te-asteaptã cum asteaptã dornici pruncii dupã mamã,
pentru cei ce gem sub lespezi de tristete si pãcate,
pentru cei ce plîng în lumea de venin si rãutate,
pentru cei ce n-au luminã nici în suflet nici în casã
si pe care multi de beznã si mai spre adînc i-apasã,
pentru cei fãrã nãdejde, pentru cei fãrã scãpare,
pentru cei ce n-au pe nimeni,
– cerem Doamne-a Ta-ndurare!
Doamne, cît de-ndepãrtatã-i omenirea azi de Tine!…
– De pãcat si necredintã toate inimile-s pline.
Fãrdelegea se rãsfatã si-n bordeie si-n palate
geme, plin cu vîrf, pãmîntul de blestem si nedreptate.
Iar Cuvîntul stã sub noaptea nepãsãrii ce ne-apasã
nãbusit de-a necredintei
si de-a formei coajã groasã.
Banul este-al lumii idol,
lui se-nchinã omenirea,
de la el si-asteaptã astãzi
mii de oameni izbãvirea,
de la el îsi cer sãracii mult-rîvnita usurare,
dupã el aleargã-avutii vesnic fãrã sãturare,
dupã el doresc si luptã si se zbuciumã, se bate
omenirea-n douã cete:
hãmesite si-mbuibate,
pentru demonul acesta se frãmîntã si se-omoarã
înclestati sub uriasa lãcomiei lor povarã.
Doamne, vezi cã-n clipa asta
de-am îngenuncheat în cale
nu vrem pentru noi sã-ti cerem
îndurarea Fetei Tale,
nici – în noptile de lacrimi
– cînd cu-a rugãciunii gînduri
ne rugãm, – nu nouã, cerem
mila Ta-n atîtea rînduri,
ci Ti-o cerem pentru-aceia multi ce-n greutãti suspinã
ce cred cã li-e dor sã beie, dar li-e sete de luminã,
care gem cu-atîtea sarcini
si-ti cer vremuri mai senine,
ei cred cã li-e dor de pîine,
dar li-e foame dupã Tine!
si împinsi de-aceastã foame ca un tunet de aramã
glasul lor adînc pe Tine
Doamne, fãrã-a sti, Te cheamã!
O, coboarã-Ti îndurarea
iarãsi Doamne din Nãltime
peste stinsa, apãsata si sãrmana Ta multime
si-n opaitul stins si rece al atîtei nestiinte
Tu aprinde strãlucirea sfintei Tale cunostinte,
iar în locul alergãrii dupã-o slavã-amãgitoare
fã-i sã caute mostenirea slavei ce-i nepieritoare
si cînd cautã fericirea fãrã-a o afla vreodatã
fã-i sã vadã cã doar Tu esti fericirea-adevãratã…
Pentru ei în seara asta
Te rugãm plîngînd Pãrinte
cînd Natura-ntreagã parcã
în genunchi Îti stã nainte
si cînd inimile noastre s-ar întinde sã cuprindã
lîngã sînul rugãciunii toatã lumea suferindã,
nu ne depãrta pe nimeni de la marea Ta-ndurare
Tu esti singura nãdejde
Doamne, Singura Scãpare…
Fratele Traian Dorz. – Vol. Cântări Uitate
