Evanghelia de Duminica: orbul dela Ierihon.

        Acum Duminecă avem la rând evanghelia cu orbul dela Ierihon.
        Un biet cerșetor orb cerea milă la marginea unui drum din Ierihon. Glasul lui tânguitor răsuna până departe cerând milă trecătorilor. Sărmanul! De ani de zile cerşeşte si putrezește lângă un zid din oraşul Ierihon.
        Dar deodată un zgomot mare se face. Mulțime de oameni dau năvală din toate părțile. Bietul orb întreabă şi el ce s’a întâmplat, ce înseamnă această mişcare? Vine Isus Hristos îi răspunde cineva din multime.. vine omul despre care se vorbesc atâtea lucruri minunate”. În sufletul celui orb deodată se aprinde o lumină mare. Toată ființa lui se cutremură de nădejdea tămäduirii. Când gloata se apropie, nădejdea orbului deodată capătă graiu şi strigă: Isuse, Fiul lui David, milueşte-ma”…
        Lumea îl ceartă să tacaã dar el strigă tot mai stăruitor Isuse Fiul lui David, milueşte-mă”. Domnul aude glasul bietului orb. El totdeauna aude glasul celor ce suferă. Se apropie cu iubire de el şi îl întreabă: ,,Ce voeşti să-ți fac?” ,,Doamne, să văd”, răspunde orbul.
Isus i-a zis: ,,fie ție după credința ta” şi orbul îndată s’a tămăduit (cetiți pe larg această evanghelie la Luca cap 18 vers 35-43).
        O, ce ințeles adânc este în această evanghelie. (Tâlcul acestei evanghelii îl aflați şi în Calendarul nostru care a ieşit acum de sub tipar).
        Eu de câteori citesc evanghelia de mai sus, îmi vine sã plâng. Mă gândesc că orbul dela Ierihon a trait două vieti una în orbie şi una în lumină Mă gândesc că și eu am trăit o viață de orbie sufletească, o viață pierdută.  Oh! ce mult a lucrat Domnul până să ma aducă la lumina vietii. Ma gândesc la sbuciumările vietii mele, când mã plângeam Domnului de asprimea vietii şi Domnul mă întreba: ,,ce voeşti sã-ți fac? cu ce să te ajut?'”. Eu însă, nesocotitul, ceream mereu lucruri lumești. Abia pe urmă sufletul meu a strigat: ,,Doamne să văd”. Abia pe urmă mi-am dat seamă că dorința mea cea mai ferbinte şi fericirea mea cea mai dulce erau cuvintele: Doamne, să vad…
        Dragă cetitorule ! Ia seama, poate şi tu ți-ai perdut vederea cea sufletească. Fie că ai perdut-o, fie că ți-a slăbit numai această vedere – eu ,,te sfătuesc să cumperi dela El (dela Domaul)  doftorie pentru ochi ca să-ți ungi ochii şi să vezi” (Aocalips 3, 17-18). Eu te sfătuesc să alergi îndată la Doftorul cel mareal dufletelor noastre căci El a venit anume ,,să dea orbilor vederea„(Luca 4, 18).          Milioane și milioane de orbi și bolnavi cu sufletul s-au vindecat apropiindu-se de El și cerând mila Lui. Apropiete și tu și strigă cu orbul de la Ierihon: Isuse, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul căci m-au orbit patimile și făfădelegile…. deschide-mi Doamne ochii să văd ,,Doamne să văd” -aceasta este dorința mea cea mai fierbinte…. 
          Ah! ce grozavă este orbia cea sufletească… numai după ce ai scăpat de vezi cât de fioroasă a fost.
          Da, ce te-a oprit popă Trifa dela Sibiu să nu bei și să nu-ți petreci? -îl batjocoreau niște oameni lumești pe un ostaș din Oastea Domnului.
          O, dragii mei – le=a răspuns ostașul – eu m-am lăsat de petreceri și celelalte răutăți nu pentrucă m-a oprit părintele Trifa dela Sibiu și Oastea Domnului, ci pentrucă mi s-au deschis ochii să văd lumea și viața în lumina evangheliei… mi s-au deschis ochii să văd minciuna cea mare în care am trăit. Nu pentrucă m-a oprit Oastea Domnului m-am retras din lume, ci pentrucă mi s-au deschis ochii să văd negru ceeace vedeam mai înainte alb și să simțesc amar ceeace mai înainte mi se părea foarte dulce… eu slăvesc neîncetat pe bunul Dumnezeu și pe scumpul meu Mântuitor căci orb am fost dar acum văd….
          Ce mărturie și ce mărturisire dulce și scumpă! Dar, vai, cât de puțini sunt cei ce pot face această marturisire!
          Oh! Ce orbie sufletească este azi în lume. E plină lumea de cei orbi cu sufletul. Vai ce de orbie sufletească este chiar între cei ce-și închipue că văd, între oamenii cei cu carte, între cei invățați.
        Un lucru ciudat se petrece azi în lume. În măsura în care lumea și oamenii înaintează cu ,,cartea” și ,,ştiinta”. li se betegesc ochii cei sufleteşti.
        În măsura în care oamenii înaintează în cunoştințe, ascultă tot mai mult de şoapta diavolului: ,,nu credem în altceva decât în ceeace vedem… numai proştii mai cred azi în raiu şi iad”.. Aici voiu spune o istorioară.
        Doi orbi predicau. Pe o stradă din Londra, un învățat ateist (tăgăduitor de Dumnezeu) ținea oamenilor o cuvântare contra credinții (în Apus sunt la ordinea zilei predicile pe stradă) ,,Eu nu cred în Dumnezeu – zicea ateistul eu nu cred în raiu şi iad… eu n’am văzut nimic din aceste.. eu cred numai în ceeace văd… este o prostie să mai creadă cineva în ceeace nu vede”…
        Oameni buni – se auzi atunci un glas din mulțime voi spuneți că ar fi aici în apropiere ceva case; nu-i adevărat, nu este nici o casă… voi spuneți că ar fi aici în apropiere ceva arbori; nu-i adevărat, nu este nimic. voi spuneți că ar fi aici o adunare de oameni; nu-i adevărat, aici nu este nime decât eu însumi”…
        Ce prostii graeşti tu omule? întreabă lumea mirată.
        Eu nu grăesc nici o prostie, dragii mei. Eu sunt un orb din naştere; eu nu văd nimic din ceeace spuneți voi că vedeti. Eu nu văd lucrurile pe cari voi le vedeți; însă oricât aș cerca eu să vă spun că nu există aceste lucruri – îacă voi nu mã credeți; şi aveți dreptate, pentrucă eu sunt un orb și nu le vad, dar voi le vedeți… Întocmai aşa, vă rog, frații mei, să nu credeți nici pe acest mincinos care tăgădue pe Dumnezeu, spunând că nu la văzut. El este un orb cu sufletul; de aceea vă spune vouă ca nu este Dumnezeu. Un orb cu sufletul nu vede pe Dumnezeu, așa cum eu nu pot vedea lumea şi pe cele ce sunt în ea, pentrucă sunt orb.
        Nu dați deci crezare unui astfel de orb duhovnicese. De câte ori veți auzi pe atare învățat”, tăgăduind pe Dumnezeu, compătimiți-l ca pe un orb. Compătimiți-l mai mult decât pe mine şi pe ceice împreună cu mine sunt orbi de ochii cei trupeşti pentrucă noi vedem cu ochii cei sufieteşti pe bunul Dumnezeu, dar necredincioșii ba”…
        Ce răspuns potrivit şi minunat! Cu adevărat când se apucă un orb cu sufletul să tăgăduiască pe Dumnezeu, face exact ca şi când un orb s’apucă să tăgădue existența lucrurilor din lume pentrucă el nu le vede. Astfel de orbi sunt cu adevărat de compătimit şi de plâns.
        Să ne rugăm neîncetat pentru ei şi să-i aducem la Doftorul cel mare, la Isus Mântuitorul care singur îi poate vindeca.

Preot Iosif Trifa – Lumina Satelor nr. 49 1929