,,Poezia și Cântarea în slujba Domnului și a Oastei Domnului”

Lumina Satelor 1928 nr. 44

Poporul nostru este un popor iubitor de poezie și de cântare. Poezia și cântarea este un dar special al poporului nostru. Numai cât acest dar tebuie atras și el în slujba Domnului. Cântarea este un dar ce trebuie pus în slujba Domnului.
Scripturile spun că lumea cea cerească răsună neîncetat de cântările cetelor îngerești. «Şi am auzit un glas din cer.. era ca al celor ce cântă cu alăuta și cântau din alăutele lor» (Apocalipsa 14, 2-5).
Cântări de slavă lui Dumnezeu ar trebui să răsune neîncetat și în lumea aceasta. Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Domnezeu Duhul Sfânt ne-au învrednicit – şi ne învrednicesc- pe noi păcătoşii cu atâtea daruri şi binecuvântări încât ori unde ne-am întâlni cu două sau trei suflete ar trebui să cântăm cântări de slavă și mulțumită lui Dumnezeu. Pământul împreună cu cerul ar trebui să laude neîncetat pe Domnul. Cântările noastre ar trebui să se împreune neîncetat cu cântările cerului.
Aşa erau creștinii cei dintâi. Ei petreceau în cântări duhovniceşti ascultând porunca ap. Pavel: «nu beți vin întru care este desfrânare, ci vă umpleți de Duh Sfânt, vorbind între voi în psalmi, în lăudări şi cântări duhovnicești» (Efeseni 5. 18-19). Cântarea religioasă era la început pe buzele tuturor. Făcea parte din viața creștină. Era o lipsă a sufletelor pentru că oamenii erau «plini de Duh Sfânt». Erau cu adevărat copiii lui Dumnezeu, de aceea simțeau o lipsă de a-L lăuda neîncetat pe Dumnezeu prin cântări de slavă și mărire.
Un om m-a întrebat astă vară de a cântat vreo-dată Mântuitorului și apostoli? Era acest om contra cântărilor ce le facem noi ostaşii Domnului și credea că m-a prins cu această întrebare. Eu însă i-am răspuns îndată: da, au cântat şi încă regulat. În privința asta o evanghelie ne-a păstrat o mărturie de mare preț. În seara Cinei celei de taină ne spune evanghelia că la sfârşitul Cinei, Mântuitorul cu apostoli <își cântară cântările de laudă> (Matei 26, 30). Acest loc ne spune apăsat că Mântuitorul cu apostoli în adunarea lor foloseu regulat cântarea religioasă.
Dar în decursal vremii, cântarea religloasă s-a răcit şi ea şi s-a stins mereu. Azi cântarea religioasă a ieşit parcă cu totul din lume. A rămas aproape numai la biserică.. Parcă a scos-o cineva din lume și a încuiat-o în biserică. Viața creștinilor de azi nu mai răsună de cântări religioase ca la începutul creștinismului. De ce? Vom aminti câteva pricini.
– 1. Întâi, pentru că a slăbit creștinismul; a slăbit râvna şi duhul creștinilor și în măsura asta a slăbit şi s-a stins și căntarea religioasă. Azi e plină lumea de cântări lumeşti, pentru că e plină lumea de «oameni lumeşti», Au amuțit cântările duhovnicești pentru că s-au rărit grozav «oamenii cei duhovniceşti» (Romani cap 8).
Nu se aud cântări religioase pentru că aceste cântări lzvorăsc și ele dintr-un «prisos de duh», iar creştinii de azi n-au acest «prisos»,
Nici măcar Duminica, în ziua Domnului, nu s-aud cântările duhovnicești (s-aud în schimb cele ale diavolului: desfătările, jocurile, cântecele lumeşti etc.).
– 2. A doua pricină este greşeala că în biserică și afară de biserică, nu s-a lăsat cântarea religioasă să fie a tuturor şi să aparțină tuturor Cântarea religioasă, a devenit cântare bisericească, iar cântarea bisericească a fost închisă în strană. La început biserica a fost o biserică cântătoare. Cânta întreg poporul. Slujbele bisericii sunt și astfel întocmite ca să cânte întreg poporul. În Rusia și prin unele părți de la noi se mai păstrează încă această datină veche și bună de a cânta întreg poporul. Însă în cursul timpului, cântare bisericească s-a luat din gura poporului și s-a dat exclusiv stranei. În chipul acesta poporul a ajuns să stea pasiv la slujbele bisericii. Eu cred că nu e bine acest lucru. Sectarismul câştigă aderenți tocmai prin cântarea religioasă comună.
La noi a început a prinde credința greşită că cântările bisericeşti ar aparținea exclusiv diecilor. S-a întâmplat şi aici ceea ce s-a întâmplat cu Evanghelia și Biblia. Până în zilele noastre s-a păstrat credința greşită ca Evanghelia e o carte sfântă ce trebuie să stea numai pe masa sf. altar ferecată, în cât mai mult aur și argint… e păcat să iasă în lume… e păcat să citească în ea altcineva decât preotul (evanghelile se află scrise în Noul Testament).
Se mai află încă şi azi destui nesocotiți care strigă că Biblia e o «carte pocăită». Să nu le vadă cumva cetind în ea că strigă după tine că ești «pocăit».
Așa s-a întâmplat și cu cântarea bisericească. S-a format şi aici credința greşită că cântările bisericești şi religioase aparțin numai stranei și numai preoților și diecilor, Cum te aude cineva cântând atare cântare religioasă, strigă după tine că esti «pocăit». Nişte ostaşi din Oastea Domnului îmi spuneau că îndată ce au început să cânte în adunările lor de Duminica după amiază, oamenii au început a striga: «îi gata şi cu ăştia!… auzi-i cum cântă ca «pocăiții»… i-am perdut».
Ce creștinism teribil! Cântarea religioasă este o descărcare sufletească. Un om «plin de Duhul Sfânt» simte  lipsa să-şi descarce şi prin cântare acest «prisos» sufletesc. Şi iată, am ajuns și vremile când această descărcare sufletească este batjocorită și prigonită. Eşti creştin bun numai până când îți «descarci» sufletul răgind cântecele diavolului prin cele crâşme.
Ce creştinism teribil!!
Cântarea bisericească, cântarea religioasă trebuie să aparțină t u t u r o r. Toți avem nu numai dreptul, ci şi datoria să-l lăudăm pe Domnul și prin cântări de slavă și mulțumită lui Dumnezeu.
Un cărturar i-a criticat și mustrat pe nişte ostaşi din Oastea Domnalui, zicându-le: «voi ce v-apucați să cântați cântări bisericeşti și religioase? Treaba asta se ține de preoți și cântăreți»…
Un ostaş i-a răspuns foarte cuminte aşa: «noi cântăm pentru că, uite d-le, ce scrie aici In Psaltire la psalm 148 şi 150: «Lăudați pe Domnul toți îngeri lui, lăudati-I pre el soarele și luna, stelele şi lumina. «Lăudați pe Domnul munții, dealurile şi toate lemnele… fiarele și toate dobitoacele şi păsările cele zburătoare…, toată suflarea să laude pe Domnul». Apoi, dragă d-le, noi am crezut că dacă și lemnele şi dobitoacele sunt chemate să laude pe Domnul – apoi şi noi datori suntem să-L lăudăm prin cântări de slavă și multumită. Noi doară suntem mai mult decât lemnele și dobitoacele.
Cuminte răspuns!
Cântarea bisericească şi peste tot cântarea religioasă – trebuie să aparțină tuturor. Eu cred că fiecare creştin ar trebui să aibă Octoib, Ciaslov și alte cărți de cântări religioase, din care să învețe și să cânte astfel de cântări. Eu cred că poporul întreg ar trebui să cânte în biserică și afară de biserică. Ce frumos ar fi să auzi întreaga biserică cântând psalmul 135:
,,Mărturisiți-vă Domnului că este bun
      ,,Că în veac este mili Lui. Aliluia
          De această credință este şi marele nostru învățat, dl. N. lorga. În a sa foaie pentru popor «Neamn Românesc», dl lorga sub titluI «Înnoirea legii cei vechi», scrie următoarele:
«În bisericuța ce se ridică pe deal, la intrarea Plaineșilor, am văzut un lucru minunat.
Preotul, în veșminte, stă înaintea altarului și cântă împreună cu oamenii, Aşa de puternică era evlavia întrupată în cântec că se zguduiau zidurile vechi şi şubrede. Câtă lume era, se împărtăşea la aceste laude aduse puterilor cereşti, afară doar de niscaiva cocoane cari își «aranjau» pălăriile.
Mi s’a mai spus că acelaşi preot tânăr chiamă pe oameni ca pe frații săi şi le desluşeşte Scripura, dându-le drept ca şi ei să întrebuie despre cele ce le sunt nelămurite în suflet.
Și astfel iată că se poate și împărtăşire la slujba cea sfântă și la cetirea Bibliei, dar se poate şi păstrarea, cuvenită, a celor vechi, bune și sfinte ale noastre, pe care nu ni le au făcut Nemții de la Hamburg, cei cari ne îmbie cu adventismul»
(Continuare în număral viitor).