Evanghelia din Duminica lui Zacheu
Isus a intrat în Ierihon, și trecea prin cetate. și un om bogat, numit Zacheu, mai marele  vameșilor, cãuta sã vadã care este Isus; dar nu putea din pricina norodului, cãci era mic de staturã. A alergat înainte, și s-a suit într-un dud ca sã-L vadã; pentru cã pe drumul acela avea sã treacã. Isus, cînd a ajuns la locul acela, și-a ridicat ochii în sus, și i-a zis: Zachee, dã-te jos degrabã, cãci astãzi trebuie sã rãmîn în casa ta. Zacheu s-a dat jos în grabã, și L-a primit cu bucurie. Cînd au vãzut lucrul acesta, toți cîrteau și ziceau: A intrat sã gãzduiascã la un om pãcãtos. Dar Zacheu a stat înaintea Domnului, și I-a zis: Iatã, Doamne, jumãtate din avuția mea o dau sãracilor; și, dacã am nãpãstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împãtrit. Isus i-a zis: Astãzi a intrat mîntuirea în casa aceasta, cãci și el este fiul lui Avraam. Pentru cã Fiul omului a venit sã caute și sã mîntuiascã ce era pierdut (Luca 19, 1-10).
Ce frumoasã și plinã de învãțãturã este aceastã Evanghelie! Sã cercetãm înțelesul ei. Sã cercetãm viața lui Zacheu, cãci în jurul lui se învîrte înțelesul acestei Evanghelii. În patru stãri ni-l aratã Evanghelia pe Zacheu.
1 – Întîi, ni-l aratã ca pe un om putred de bogat și de pãcãtos.
2 – Apoi în a doua, ni-l aratã cuprins de dorul și dorința sã-L vadã pe Isus.
3 – În a treia, ni-l aratã suindu-se într-un dud sã-L vadã pe Isus.
4 – În a patra, ni-l aratã primindu-L pe Isus în casa lui.
Sã cercetãm pe rînd aceste stãri.
Zacheu era mai marele vameșilor – spune Evanghelia – iar vameșii erau pãcãtoși vestiți, care își fãceau averi cu fel de fel de cãmãtãrii, nedreptãți, înșelãciuni și furturi din averea statului. Zacheu era, așadar, mai marele pãcãtoșilor și mult va fi trebuit sã fure și sã înșele pînã a ajuns la acest rang. Dar ce-i pãsa lui de acest lucru? El era bogat, el era putred de bogat și nu ducea lipsã de nimic. Totuși, lui Zacheu îi lipsea ceva ce nu-i putea da banii; îi lipsea ceva în sufletul lui. În sufletul sãu, Zacheu simțea o greutate, simțea o neliniște, o nemulțumire. Din adîncul sufletului sãu, auzea tot mai lãmurit mustrarea: Vai de tine, Zachee, și de banii tãi fãcuți cu strîmbãtate și vicleșug!… Lasã aceastã cale…
Aceastã greutate și tulburare sufleteascã l-au fãcut într-o zi sã-și lase vama și cîștigul lui și sã plece sã-L vadã pe Isus. Pe Zacheu l-a fãcut sã plece de acasã nu numai vestea ce I Se dusese lui Isus, ci l-a mînat mai ales greutatea ce o simțea în sufletul sãu. L-au mînat dorul și dorința ce se trezise în el dupã o înnoire a vieții. Zacheu simțea cã-i lipsește ceva și acest ceva îl suia pe el – om bogat – într-un dud din marginea drumului. Oricît de pãcãtos era, în sufletul lui mai rãmãsese ceva care-l fãcea sã suspine dupã o altã viațã. Oricît de pãcãtos ai fi tu dragã cititorule, oricît de mult te-ai fi ticãloșit, ia seama cã tot a mai rãmas ceva și în tine ce te face sã suspini dupã o înnoire a vieții, dupã o viațã mai curatã. A mai rãmas și în tine o scînteie pe care pãcatul niciodatã n-o poate stinge. A mai rãmas în tine o dorințã, o chemare, o lipsã, o suspinare a sufletului, care nu se stinge în orice adînc al fãrãdelegilor te-ai pogorî, ci strigã mereu la tine și umblã sã te ridice din mocirlã.
Oricît de pãcãtos era Zacheu, tot a mai fost în el ceva care l-a ridicat în dud sã-L vadã pe Mîntuitorul. Oricît te-ai cufundat în ticãloșie, mai este și în tine ceva ce te poate ridica sus.
Zacheu a ascultat aceastã chemare a sufletului și s-a mîntuit. Ascultã și tu aceastã chemare și te vei mîntui.
Cele mai multe suflete se pierd nu pentru cã nu li se predicã Evanghelia, ci pentru cã n-ascultã predica ce vine din adîncul inimii lor. Zacheu dorea sã-L vadã pe Isus, dar în calea acestei dorințe, s-a ivit îndatã o piedicã: Era vãlmãșag de oameni, iar el era mic de stat.
Dorința lui Zacheu a biruit însã aceastã piedicã. S-a suit într-un dud ca sã-L vadã pe El. Pentru Zacheu, mai marele vameșilor, om cu rang și cu vazã mare, desigur era o rușine acest lucru. Sã se suie, ca pruncii, într-un pom. Dar dorul lui Zacheu a biruit rușinea, a biruit gura lumii. El dorea fierbinte sã-L vadã pe Isus.
Sînt în viața noastrã clipe binecuvîntate cînd ne apucã dorul mîntuirii… cînd se trezește în noi dorul, dorința de a-L cãuta pe Mîntuitorul și mîntuirea. Ferice de cel ce știe folosi aceste clipe binecuvîntate așa cum le-a folosit Zacheu! Zacheu avea douã piedici în a-L vedea pe Isus. Piedica cea dintîi era lãuntricã. Era bogat și scris este cã anevoie vor intra bogații în Împãrãția cerurilor. Mai ales cum era el: un îmbogãțit prin furt. Dar aceastã piedicã a biruit-o dragostea și iertarea lui Dumnezeu.
A rãmas însã ca Zacheu sã biruie el însuși a doua piedicã: gura lumii, rușinea de lume… Rușinea de a-L cãuta pe Domnul.
Și Zacheu a biruit aceastã piedicã. Pe aceasta trebuie sã o biruim ºi noi. Pe cea dintîi – pãcatele noastre – o biruie dragostea lui Dumnezeu, iar pe a doua trebuie sã o biruim noi.
Ochii lumii și gura lumii sînt o piedicã ce se ivește regulat oriunde un suflet Îl cautã și-L aflã pe Domnul. Sînt atîția și atîția creștini care se rușineazã de Evanghelia lui Hristos (Rom. 1, 16). Se rușineazã a-L mãrturisi în public – prin viața lor – pe Domnul Isus.
Și iatã, pe drum Se apropie Mîntuitorul. Se apropie ca o luminã mare ce atrage dupã Sine un norod întreg. Zacheu Îl vede apropiindu-Se și din ce Se apropie, Zacheu se simte acolo sus în dud tot mai mic și tot mai neliniștit. În lumina Mîntuitorului, Zacheu simte cum deodatã piere tot prețul averii sale și al banilor sãi. În fața Mîntuitorului, Zacheu se simte atît de sãrac, atît de mic, atît de negru și pãcãtos, încît îi vine sã strige de acolo de sus: Vai de mine și de viața mea! Sus în pom, Zacheu era un mãr copt; un mãr care se copsese în fața Soarelui Dreptãții. Mãrul copt stãtea gata sã cadã jos la picioarele Domnului.
În acea clipã, Mîntuitorul Se oprește și strigã: Zacheie, grãbește de te pogoarã cã astãzi în casa ta Mi se cade sã fiu.
Zacheu stã o clipã uluit. Dacã ar mai fi cineva sus în dud, ar crede cã Isus îl strigã pe acela. Dar e numai el și, coborîndu-se repede, Îl primește cu bucurie pe Mîntuitorul în vreme ce gloata cîrtea zicînd cã intrã la un om pãcãtos sã gãzduiascã.
O, ce veste dulce ne aduce aceastã intrare a Domnului în casa lui Zacheu vameșul și pãcãtosul! Ne aduce vestea cea scumpã și dulce cã, oricît de pãcãtoși am fi, Domnul vrea sã intre la noi și sã rãmînã cu noi.
La ușa fiecãrui suflet se aude aceastã preadulce invitație: Suflete, grãbește, cãci astãzi în casa ta Mi se cade sã fiu!
Ascultã bine, dragã cititorule, și vei auzi și tu – ca Zacheu – glasul Lui și chemarea Lui: Suflete, grãbește, cãci astãzi în casa Mi se cade sã fiu…și cãutînd Isus, l-a vãzut pe dînsul (pe Zacheu). Pentru Zacheu, care dorea sã-L vadã pe Isus, mîntuirea n-a trecut pe alãturi, ci a rãspuns la dorința lui. Domnul l-a vãzut pe dînsul, l-a strigat pe nume și a intrat în casa lui.
Domnul totdeauna îi vede pe cei care Îl doresc. Pe Zacheu îl vede în dud, pe Natanael sub smochin, pe femeia cea bolnavã în mulțime. și pe tine te vede dacã dorești dupã El. Oricît de mic ai fi, oricît de pãcãtos ai fi, Domnul vede cînd inima ta suspinã și se dorește dupã El.
Și nu numai te vede ci te și adreseazã cu glasul Lui cel dulce: Suflete dragã, grãbește, cã azi în casa ta Mi se cade sã fiu!
Domnul vrea sã fie Oaspetele tãu. Ce veste scumpã! Ce dar mare! Grãbește-te și-L primește. Pe Zacheu, Mîntuitorul l-a strigat sã se pogoare din dud. Suirea lui Zacheu în dud nu era o înãlțare sau o trufie. Dimpotrivã, era mai mult un fel de umilințã; un om de rangul lui se suise ca pruncii într-un dud.
Ia seama, dragã cititorule, poate și tu ești suit într-un dud, dar dudul tãu nu e dudul cel din Ierihon, ci e dudul trufiei și al mîndriei. Te ții mai mare și mai bun decît alți oameni.
Suflete, grãbește de te pogoarã din acest dud al trufiei! Începutul mîntuirii stã tocmai aici: Dã-te jos din dudul trufiei! Cuvîntul cel dintîi pe care ți-l spun Mîntuitorul și Evanghelia este: grãbește omule, de te pogoarã din dudul trufiei. Fãrã aceastã pogorîre, fãrã smerenie și umilințã, nu este mîntuire.
Și grãbindu-se Zacheu, s-a pogorît și L-a primit pe Domnul bucurîndu-se. Zacheu a știut folosi clipele darului, clipele mîntuirii. N-a amînat nici dorința de a-L vedea pe Isus, nici primirea, nici schimbarea. Tãrãgãnarea mîntuirii înseamnã pierderea ei. Nicãieri nu se rãzbunã atît de amarnic tãrãgãnarea și amînarea ca în lucrurile mîntuirii sufletești. Grãbește e te pogoarã! – i-a zis Isus lui Zacheu.
Grãbete, suflete dragã, și-L primește îndatã pe Domnul.
Și cîrtea gloata zicînd cã la un pãcãtos a intrat sã gãzduiascã.
Este prea cunoscutã aceastã cîrtire. O aflãm pe tot locul pe unde s-a mîntuit un suflet. O aflãm în casa lui Simon leprosul, o aflãm la întoarcerea fiului pierdut, o aflãm lîngã femeia cea tãmãduitã în ziua sîmbetei.
Oriunde se întorc oamenii la Dumnezeu, oriunde se mîntuiește un suflet – acolo neapãrat se aude și cîrtirea gloatei. Domnul Isus a respins cîrtirea ce I S-a adus, cu vestea cea dulce cã El a venit sã caute pe cel ce era pierdut… cã El a venit anume sã ne caute pe noi, pãcãtoșii…
Dar trebuie sã ne dãm seama cã și Zacheu va fi avut mult de lucru cu gura lumii. A doua zi dupã schimbarea vieții lui, tot Ierihonul va fi vuit de vestea cã Zacheu a pãțit ceva… a slãbit de cap… s-a pocãit… Dar lui Zacheu nu-i pãsa de gura lumii. El sorbea acum fericirea și bucuria pe care i le lãsase Mîntuitorul.
Apucați fiind pe calea mîntuirii, și noi trebuie sã fim surzi și muți fațã de gura lumii. Dar învãțãtura acestei Evanghelii nu stã numai în aceea cã Isus a intrat în casa lui Zacheu pãcãtosul, ci mai ales în aceea cã Zacheu s-a schimbat cu totul dupã ce a intrat Isus în casa lui. În casa de la Ierihon s-a petrecut o minune. Cînd a plecat Zacheu de acasã, el era un lacom ce tremura dupã cîștiguri, dupã bani și înșelãciuni. și, auziți-l ce zice dupã ce a intrat Isus în casa lui: Iatã, Doamne, jumãtate din avuția mea o dau sãracilor… Parcã-l vedem pe Zacheu în casa lui. E de nerecunoscut. El, cel care înnoda cu zece noduri banul înșelat – iatã-l acum cu punga deschisã. Stã gata sã-și prãdeze banii și averile cu sãracii. Toate le socotește acum ca niște gunoaie fațã de bucuria mîntuirii. Zacheu cel întors acasã, era un altul. Zacheu cel plecat de acasa murise. Zacheu cel întors acasã, era un Zacheu nou, înviat la o viațã nouã.
O schimbare din temelie s-a fãcut în casa și viața lui Zacheu dupã ce a intrat Mîntuitorul în casa lui. Zacheu va rãmîne pînã la sfîrșitul veacurilor o pildã grãitoare despre ce înseamnã a-L primi cu adevãrat pe Isus Mîntuitorul și Evanghelia Lui. A crede cu adevãrat înseamnã o schimbare din temelie a vieții. A-L primi cu adevãrat pe Domnul înseamnã un început de viațã nouã, un hotar de viațã nouã. Schimbarea lui Zacheu din Ierihon, schimbarea lui Saul pe drumul Damascului… schimbarea tuturor pãcãtoșilor care s-au apropiat de Domnul și L-au primit pe El – ne spun cã așa trebuie sã se schimbe și viața noastrã.             Preschimbare din temelie trebuie sã se facã în viața noastrã dupã ce L-am aflat și L-am primit cu adevãrat pe Isus Mîntuitorul. În foaia Oastea Domnului nr. 9 din 1931, s-a publicat o știre cu adînc înțeles pentru Evanghelia cu schimbarea din casa lui Zacheu vamețul.
În comuna Poiana Mãrului, jud. Brașov, un cîrciumar, Ioan Enescu și soția lui au intrat în Oastea Domnului. Iar dupã ce au intrat în Oaste, au lãsat cîrciuma și localul acela care era pus în slujba diavolului, l-au curãțit și împodobit frumos și l-au pus în slujba Domnului. În localul acela, unde se vorbeau vorbe urîte și murdare și unde erau sudãlmi, certuri și bãtãi, astãzi se înalțã rugãciuni și cîntãri de laudã lui Dumnezeu. Cîrciuma s-a prefãcut într-o casã de adunare a Oastei Domnului. Cîrciuma din Poiana Mãrului a trecut printr-o schimbare din temelie. Dintr-o casã de beții, înjurãturi și pãcate, a devenit o casã de rugãciuni și cîntãri de slavã lui Dumnezeu. Un duh nou, o viațã nouã s-a sãlãșluit în ea?
În aceastã schimbare trebuie sã fie și viața noastrã cînd Îl primim cu adevãrat pe Domnul în casa inimii noastre. A-L primi cu adevãrat pe Domnul și a trãi cu El – înseamnã cã viața noastrã își schimbã rosturile și chemãrile… se curãțã de toate spurcãciunile… un duh nou, o viațã nouã începe în ea. Mîntuirea mea și a ta, iubite cititorule, începe din clipa cînd inima noastrã își schimbã stãpînul. Cînd renunțã la chiria diavolului și se face lãcaș Duhului Sfînt (1 Cor. 3, 16). Mîntuirea noastrã începe în clipa cînd Îi deschidem Domnului ușa inimii noastre și se sfîrșește în clipa cînd Domnul a ajuns Stãpînul și Cîrmuitorul vieții noastre… Cînd clipã de clipã viața noastrã este predatã Lui, stã sub ascultarea Lui și cîrma Lui. O viațã creștineascã fãrã aceastã predare Domnului n-ajunge nimic. Sînt atîția creștini care þin anumite datini, fac anumite rugãciuni, pãzesc anumite porunci, dar de rãutãți și de nãravuri rele nu se lasã…
Dovada cea mai bunã cã Isus a intrat cu adevãrat în casa sufletului tãu, o ai atunci, iubite cititorule, cînd deodatã ți se schimbã felul de a vedea și a judeca; cînd pe toate la cîte ai ținut mai înainte, le socotești gunoaie, ca sã-L poți dobîndi pe Hristos.
Rugãciune
Isuse, Preascumpul meu Mîntuitor! Un vameș pãcãtos sînt și eu. Casa sufletul meu este plinã de toatã lãcomia și necurãția. Am lãsat sã intre în ea toatã deșertãciunea. Am lãsat sã intre în ea toate lumeștile desfãtãri și plãceri. Am lãsat-o sã se umple de tot ce credeam cã mã poate face fericit.
Isuse, Preascumpul meu Mîntuitor! Tu Singur știi cît am trãit în aceasta stare grozavã și nenorocitã. Casa sufletului meu este mai grozavã decît cea de la Ierihon. Dar starea aceasta a început a mã durea. Ca și Zacheu, cãuta și sufletul meu ceva…Te cãuta pe Tine, Lumina și Viața cea adevãratã. Însã nu îndrãzneam sã caut spre dragostea Ta. Îmi era scîrbã și rușine de viața mea și ticãloșiile mele. Dar tocmai în aceste clipe, am auzit glasul Tãu cel dulce: Suflete, grãbește cã astãzi în casa ta Mi se cade sã fiu!
O, Doamne Preasfinte, cum voi îndrãzni sã Te primesc într-o casã atît de murdarã? Dar dacã dorința Ta este sã intri, mã grãbesc sã-ți deschid ușa sufletului meu. Precum ai intrat odinioarã în casa lui Zacheu, intrã Preabunule Doamne și în casa sufletului meu. Intrã în ea și Te fã Tu Stãpînul și Cîrmuitorul ei. Eu Îți predau ție toate cheile de la toate încãperile ei.
Cu darul și puterea Ta, refã Tu Doamne din temelii aceastã casã ruinatã și îi dã o viațã nouã.
O, ce bucurie mi-ai fãcut, Preadulcele meu Mîntuitor, intrînd în casa mea cea pãrãsitã și ruinatã! Pentru aceastã bucurie, iatã eu sînt gata sã arunc pe fereastrã toate lumeștile mele desfãtãri și pãcate… Sînt gata sã mã despart de toate patimile și deșertãciunile acestei lumi…
Toatã averea mea sufleteascã și trupeascã o pun la picioarele Tale Doamne… Stau gata sã intru în slujba Ta cu tot ce am…
O Doamne, ia-mã în slujba Ta! Ia-mi toate ale mele și-n a Ta slujbã le pune, sã n-am nimic în aceastã lume! Ia-mi mîinile și-a lor lucrare! Ia-mi picioarele și-a lor umblare! Ia-mi gura și a ei grãire, sã nu-mi mai fie spre pieire! Ia-mi ochii și privirea lor, sã vãd pe-al meu Mîntuitor! Ia-mi inima din pieptul meu, și-o curãțã de tot ce-i rãu! Ia-mi banii pentru lucrul Tãu, și fã din mine un Zacheu! O Doamne intrã-n casa mea și fã-Te Tu Stãpîn pe ea! Ia-mã pe mine însumi, fii Tu Stãpîn pe mine! a-mã cu tot ce am o Doamne, și fã ce vrei cu mine!
Amin.

Recomandate