Răsărit-au lumii lumina cunoştinţii.
Şi totuşi lumea dibue în întunerec şi peire.
Era noapte când s’a pogorât Fiul lui Dumntzeu pe pământ. Era noapte nu numai în peşteră, ci şi în suflete. O noapte de necunoştinţă şi păcate stăruia în lume.
Isus Mântuitorul a venit în noaptea aceasta cu o lumină mare. »Pentru milostivirea Dumnezeului nostru, ne-a cercetat Soarele care răsare din înălţime… ne-a cercetat răsăritul cel de sus, ca să lumineze pe cei ce şedeau în umbra morţii şi întunerecului» (Luca 1, 78).
De 20 (19) veacuri a răsărit acest «Soare» de sus… de 20 (19) veacuri a răsărit «lumina lumii» (loan 8, 12) şi totuşi lumea de azi dibue în întunerec şi peire.
De ce? Pentrucă omenirea şi oamenii n-au primit lumina cea de sus. «Lumina a venit în lume, dar osânda aceasta este că oamenii iubiră — şi iubesc — mai mult întunerecul» (loan 3, 19). Oamenii urăsc lumina pentru faptele lor cele rele (loan 3, 20).
Isus a adus în lume «lumina cunoştinţii»; a adus «cunoştinţa mântuirii» (Luca 1, 77). Prorocii au profeţit că dupăce se va naşte «Fiul», «pămăntul va fi plin de cunoştinţa Domnului» (Isaia 11, 5—10).
Din lumea de azi lipseşte însă această cunoştinţă. Ceeace lipseşte lumii de azi e tocmai această «cunoştinţă a Domnului». Fără îndoială, lumea de azi e plină de «cunoştinţă». Dar aceasta e cunoştinţa «care îngâmfă». Aceasta e cunoştinţa despre care zicea Ap. Pavel: «iară lumea cu înţelepciunea ei n-a cunoscut pe Dumnezeu» (1 Corinteni 1, 21). «Cunoştinţa» lumii de azi e «litera» care omoară… e tehnica cea care face tunuri şi puşti pentru a se omora oamenii… e cunoştinţa pusă în slujba răului… e maşinismul care a făcut şi din om o «maşină»…
Lipseşte din lumea de azi «cunoştinţa Domnului», de aceea ne merge aşa cum ne merge.
Răsărit-au lumii lumina cunoştinţii : Hristos, soarele cel veşnic străluce şi azi ca totdeauna. Dar oamenii şi omenirea au perdut vederea Cea sufletească. Peștii din adăncul mărilor n-au vedere. Petrecerea lor veşnică în întunerec, le-a distrus ochii şi vederea. Aşa e şi cu oamenii de azi. Petrecerea lor în adâncul fărădelegilor le-a distrus vederea cea duhovnicească, «Ochi au dar nu văd».
A fi orb e cea mai mare nenorocire. Dar această nenorocire e nimica pe lângă cealaltă: a fi orb cu sufletul.
Fereşte-ne Doamne de această orbie!
Articol preluat din ziarul Oastea Domnului 1932 Nr. 52 Pag. 1
