Pe calea fiului pierdut…

Pe calea fiului pierdut…

Pe calea fiului pierdut din Evanghelie, totdeauna au fost şi vor fi destui pierduţi. Dar, parcă niciodată n-au fost aşa de mulţi ca azi. Calea fiului pierdut e plină azi de cei ce zoresc spre pierzare. Omenirea întreagă e azi un mare fiu rătăcit care a ieşit din „casa” şi ascultarea Tatălui ceresc şi merge pe calea pierzării.

Fiului pierdut din Evanghelie îi trebuia un fel de slobozenie.  Se săturase de casa unde se încuia seara uşa şi trăia sub ochii şi controlul tatălui. Lui îi trebuia ”libertatea” de ”a-şi trăi viața”, fără să-i mai poruncească nimeni.

lar slobozenia aceasta la-a aruncat in braţele chefurilor şi desfrănărilor. L-a aruncat în braîele pierzări. Exact aşa sunt şi oamenii de azi. Exact aşa e şi omenirea de azi. Cănd s-a gătat războiul cel mare, Ruşii au stobozit în lume parola cu ”sloboada”, adică ”jos cu legile… jos cu gradele…. jos cu ascultările… jos cu credinţa… jos cu Dunmezeu!” lar acest ”sloboda” a rămas parcă în suflete. În firea oamentior de azi este un fel de „sloboda” cu care s-au aruncat în brațele desfătărilor şi păcatelor. Mai mult ca oricănd, parcă tin oamenii „să-şi trăiască viața” în chefuri, plăceri şi păcate. Oamenii şi omenirea de azi e fiul cel pierdut care a ieşit din „casa” şi ascultarea Tatălui ceresc şi îşi face de cap, cheltuindu-şi averea cea sufletească. O pildă e fiul cel pierdut din Rusia. Un profesor comunist din Rusia, E. M. Holtzov, arată cu date statistice că, după 10 ani de comunism, in Rusia e distrusă famdilia, e degenerată rasa ; boalile lumeşti  au ajuns la 80-90 de procente.  Totul e stricat.

Şi tot aşa îşi prăpădesc „averea” şi alte națiuni.

Fiul cel pierdut s-a oprit în loc când a ajuns la rău. Și s-a întors plângând acasă. Dar oamenii de azi nu fac aşa. Scos-a bunul Dumnezeu în calea noastră fel de fel de urgii, secete, crize, greutăţi, necazuri, care toate strigă [la] noi să ne întoarcem ”acasă”. Dar noi mergem  orbeşte înainte, spre pierzare.

Vremile noastre sunt un mare fiu rătăcit ce a ajuns să mănânce „roşcovele”… a ajuns să îndure cumplite Iipsuri şi greutăți, dar nu vrea să se întoarcă „acasă” la Tatăl ceresc… Chefuieşte, rabdă şi stă slugă la diavoleştile patimi, dar nu vrea să se întoarcă „acasă” la mântuire.

De greutăți şi necazuri nu vom scăpa până nu vom apuca pe caIea întoarcerii la Tatăl ceresc aşa cum a făcut fiul cel pierdut.

Ca să scăpăm la bine şi uşurare, ne trebuie şi nouă lacrimile fiului pierdut şi hotărtârea lui: ”Scula-ne-vom — din răutăți — şi ne vom  întoarce la Tatăl nostru cel ceresc”…

Fără această hotărâre, nu vom avea uşurare.

Deci, cu toţii să ne întoarcem „acasă”!