Evanghelia în Dumineca orbului. loan, C. 9 v. 1—38.

       «Şi trecând Isus a văzut un orb din naştere şi l-au întrebat învăţăceii: Cine a păcătuit, acesta ori părinţii săi de s’a născut orb? Isus le răspunde: Nici el nici părinţii, ci pentru ca să se arate lucrurile lui Dumnezeu în el… Cât timp sunt în lume, sunt lumina lumii. — Apoi a scuipat jos a făcut tină, a uns ochii orbului şi a trimis să se spele în scăldătoarea Siloamului.
       Şi s’a întors văzând. Toţi s’au mirat de aceasta minune: Vecinii, trecătorii şi sfatul cărturarilor şi ai fariseilor. Aceştia nu s’au putut bucura de fericirea vindecatului ci au cercetat să afle doftorul şi să-l pedepsească fiindcă a săvârşit minunea în zi de Sâmbătă. Chemat înaintea adunării orbul vindecat a mărturisit că doftorul său e de la Dumnezeu şi pentru această mărturisire e dat afară şi batjocorit.
       Doria să-l întâlnească pe binefăcătorul său, şi Isus îl află într’o zi la biserică. Aici i se descopere iar acesta se închină lui Isus.»

       Cel dintâi cuvânt al lui Dumnezeu a fost: Să fie lumină!
       Şi înainte de a se zidi lumea, s’a făcut lumina, fără de care în zadar ar fi întocmirile şi bogăţiile lumii, căci toată slava lor dela lumnă atârnă.
       Lumina e haina în care se îmbracă Dumnezeu.
       Fără lumină n’ar putea trăi nici plantă nici vietate, cu atât mai puţin omul.
       Întunerecul e sălaşul morţii; întunerecul înghite şi nimiceşte vieaţa.
       Lumina şi Întunerecul nu se împacă. Dar în om se întâlnesc şi se iau la luptă. Cu cât se sălăşlueşte în om mai multă lumină, cu atât străluceşte şi trăeşte mai mult. Omul are mai multe organe pentru lumină.
       Unul este ochiul, care se desfătează de frumuseţea naturii, iar noaptea de podoaba cerului înstelat, care e icoana raiului unde este lăcaşul cel veşnic al drepţilor.
       Şi sunt oameni cari din naştere trăesc într’o veşnică noapte şi sunt printre fiinţele cele mai nenorocite din lume.
       Nimenea nu poate vindeca pe orbii din naştere, peste ai căror ochi, Dumnezeu a pus pecetea întunerecului.
       Însă Isus Hristos, care e lumina lumii a rupt aceste peceţi de pe ochii orbului din naştere din evanghelia de azi, ca să şi cunoască calea pe care umblă.
       Dar omul nu are lipsă numai de luumina cea fizică, ca toate vietăţile şi toate cele ce cresc din pământ.
       Sunt mulţi cari văd şi sunt orbi, cărora le lipseşte lumina Evangheliei, care ne ajută să descoperim lucrurile cari nu se trec ci veşnice rămân şi slujesc naturii noastre cei nemuritoare.
       Duhul Sfânt ne dărueşte lumina sufletului şi ne deschide ochii cei lăuntrici ca să vedem slava Domnului in înfăţişarea Fiului său, ca să putem osibi păcatele, în toate urâtele ei colori şi să ne alipim de Isus. Cei ce trăesc în lumina evangheliei sunt sfeşnice de iubire, bucurie, pace, răbdare, bunătate, inimă bună, credinţă (Galateu 5, 22). Iar unde acestea lipsesc, stăpâneşte: necurăţia, lăcomia, zavistia, desbinarea, pisma, beţia şi destrăbălarea (Galateu 5, 20); acolo vermueşte (trăiește) păcătui şi orbirea.
       Ce icoană înfiorătoare ar da un sat, un ţinut, o ţară de orbi, cari nu-şi văd calea?
       Şi sunt locuri unde oamenii oarbecă pentru că n’au lumina evangheliei în ei şi în jurul lor, în vorbe, în fapte, în gânduri şi în simţiri.
       Gândeşte-te, creştine, nu eşti şi tu dintre aceia cari înmulţesc ceata orbilor, cu veşnica noapte a păcatului neispăşit, a întunericului minţii părăginite, cu picioarele streine de calea adevărului, cu urechile ce nu ascultă glasul lui Isus. Iar dacă eşti aici, ieşi până ce mai e zi şi n’a sosit încă noaptea morţii!

Articol preluat din «Lumina Satelor» Nr.18 13 mai 1923 pag.3