VREMEA CE O PETRECEM ÎN RUGĂCIUNE NU ESTE O VREME PIERDUTĂ
Într-un muzeu din Viena se poate vedea o minunată icoa nă. Un plugar stă în genunchi lângă plugul său şi se roagă, iar în vremea asta un înger ară în locul lui. Un adânc înțeles este în această icoană. Ea vrea să spună că vremea ce o petrece omul în rugăciune nu e o vreme pierdută; darul Domnului duce înainte lucrul lui.
O, ce dar mare şi ce putere mare este nouă rugăciunea! Ea este răsuflarea şi graiul sufletului nostru; ea este o grăire a noastră cu Dumnezeu; ea este un dar ce ne leagă clipă de clipă cu cerul, cu Dumnezeu; ea este o putere ce pogoară neîncetat ajutor şi binecuvântare în viața noastră sufletească şi trupească.
Însă cei mai mulți creştini n-au vreme pentru rugăciune; iar alții se roagă aşa de mântuială, spunând seara şi dimineața, în graba mare, câte un Tatăl nostru şi aruncând câteva cruci. Îşi închipuie oamenii că pierd timpul rugându-se. Tocmai în timpul când se roagă, diavolul le scoate în minte mulțimea daraverilor şi le şopteşte să se grăbească de lucru.
Vremea ce o petrecem în rugăciune nu e o vreme pierdută; e vremea cea mai scumpă pentru sufletul nostru. Nu e o vreme pierdută nici pentru traiul vieții noastre. În vreme ce noi ne rugăm, cu adevărat îngerul Domnului şi ajutorul Domnului duce înainte lucrul nostru. Rugăciunea coboară pe Domnul şi ajutorul Lui în toate lipsurile vieții noastre sufleteşti şi trupeşti.
Am cunoscut o văduvă săracă, cu copii, care însă îşi ştia acoperi în chip minunat lipsurile traiului. Căsuța ei era totdeauna în îndestulare şi copiii bine grijiți. Am întrebat-o care este taina acestui lucru.
„Această Psaltire şi aceste două mâini” – mi-a răspuns văduva, adică rugăciunea şi munca.
Un ostaş din Oastea Domului îmi spunea că, de când poartă în buzunar Noul Testament în loc de tabac şi citeşte din el în timpul în care fuma, lucră îndoit; se miră şi de sporul ce-l face în lucru. Nu pune apăs mai mare ca înainte; darul lui Dumnezeu se pogoară cu spor şi binecuvântare peste lucrul mâinilor sale.
În vremile noastre se stinge rugăciunea, dar odată cu rugăciunea se stinge şi ajutorul lui Dumnezeu. Trăim vremuri de cumplite greutăţi şi necazuri, pentru că nu ne rugăm, pentru că nu-L pogorâm pe Domnul în greutățile şi lipsurile vieții noastre. Lucrăm din zi în zi tot mai mult, dar sporim tot mai puțin – pentru că nu ne rugăm, n-avem vreme pentru rugăciune. Strămoşii noştri trăiau mai uşor pentru că se rugau mai mult.
O, ce dar este nouă rugăciunea! Viața unui creştin adevărat e o viață de rugăciune, adică o viață trăită clipă de clipă cu Domnul (nu trăiesc această viață cei ce se roagă dimineața lui Dumnezeu, dar toată ziua o trăiesc fără Dumnezeu). O viață de rugăciune îl pogoară pe Domnul în toate lipsurile vieții voastre sufleteşti şi trupeşti. Iar dacă Domnul este cu noi, ce ne mai lipseşte, ce ne mai poate lipsi? Parola vieții noastre pământeşti trebuie să fie: rugăciunea şi munca. Cititorilor noştri plugari şi tuturor creştinilor – calendarul foii «Lumina Satelor» le strigă parola (lozinca): „Rugați-vă şi lucrați!”.
«Lumina Satelor» nr. 40/2 oct. 1927, p. 3
