La Dumineca Samarinencii: despre setea sufletului,

Evanghelia de Dumineca (loan cap 4 verset 3-43) ne spune,că Iisus plecase -11 cu învatăceii Lui peste Samaria in Galileia. In calea lor se opriră de popas la fântâna lui lacob. Iisus trimise pe invatăcei în cetate să cumpere hrană», iar El, ostenit fiind de călătorie, se aşeză lângă fântână.
Atunci《A venit o femeie din Samaria să ia apă. Zis-a ei Iisus: da-mi să beau. Deci a zis Lui femeia Samarineancă: cum tu ludeu fiind, ceri apă dela mine, femeie Samarineanca fiind eu ? (Samarinenii trăiau in mare duşmănie cu ludeii). Răspuns-a Iisus şi i-a zis ei: de ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi cine este celce zice ție: dă-mi să beau, tu ai fi cerut dela dansul și Ți-ar fi dat apă vie. Zis-a lui femeia: Doamne nici vadră nu ai şi fântâna este adâncă, de unde dar ai apa cea vie? Răspuns-a Iisus şi i-a zis ei: tot cel ce va bea din apa aceasta va inseta iarăși; lar celce va bea din apa, care eu voi da lui, nu va înseta în veac; ci apa, care eu voi da lui se va face intr-însul izvor de apă curgatoare întru viață veşnică. Zis-a cătră dânsul femeia: Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez»…

lată o parte din vorbirea lui Iisus cu Samarineanca. Această frumoasă vorbire este plină de învățătură pentru noi. Să luăm aminte! Şi sufletul îşi are setea lui şi apa lui. Această sete a sufletului nostru a cântat-o aşa de frumos psalmistul David: «Insetat-au de tine sufletul meu, de câteori trupul meu» rătăcea <în pământ pustiu, neumblat şi fără de apă> (psalm. 62, 2, 3). «Tins-am cătră tine mânile mele, sufletul meu ca niste pământ fără de apă Tie» (psalm 142, 6).
Sufletul nostru insetează după Dumnezeu.«In ce chip doreşte cerbul spre izvoarele apelor, aşa doreste sufletul meu spre Tine Dumnezeule» (psalm 41, 1)
Creştine! Simtesti tu această sete a sufletului tau? Daca o simtesti iată îți poți adăpa sufletul în sute de feluri din sute de izvoare şi fântâni. De câte ori împreuni mânile in semnul crucii şi cazi in genunchi să te rogi – iată ți se deschide un izvor pentru sufletul tau. De câteori deschizi Biblia să citeşti in ea  iată ai o fântână cu apă vie şi cu adâncimi pe care tu poate nici nu le bănueşti. In Psaltire găseşti oricând apă de tămăduire pentru toate durerile sufletului tău, iar în Biserică preotul îi picură neîncetat ploaia învațăturii peste pământul însetat al sufletului tău.
Nimenea nu va avea deci răspuns, că n-a avut apă pentru setea sufletului său. «De însetează cineva să vie la mine şi să bea» a zis Hristos (loan 7, 37). Aşa zice Domnul «Cei însetați veniți la ape… veniți şi cumpărați fără de argint şi fără pret» (Isaia 55, 1).
Creştine! Cercetează-te, nu cumva pământul sufletului tău este înțelenit şi uscat, nu cumva este secetă cumplită în pământul suflelului tău şi tu n-alergi la ape? Nu cumva ratăceşti in pamântul pustiu şi fără de apă al păcatelor? Intoarce-te de grab la apa cea vie a credinții, a darului, a lui Hristos şi atunci Domnul va sătura sufletul tău în secetă şi va întări oasele tale şi vei fi ca o grădină adăpată şi ca un izvor căruia nu-i scade apa> (lsaia 58, 11)
Să mai invățăm apoi ceva din evanghelia de Duminecă. «Apa cea vie» trebuie să ne schimbe şi pe noi cu totul aşa precum a schimbat pe Sainarineanca la fantâna lui lacob şi din femeie păcătoasă a făcut-o apostol care vestea pe Hristos. Pomul vieții noastre numai atunci soarbe cu vrednicie ploaia darului de sus, când arată şi roade de fapte bune, precum a zis psalmistul: «Și va fi – bărbatul cel înțelept – ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor care roul său va da în vremea sa», (ps. 1,3)
Să ne rugăm cu cântarea bisericii de Duminecă: «Sufletul meu Doamne cel înțelenit în fărădelegi şi păcate, adapă-l cu curgerile darului şi arată-l roditor de fapte bune (Icosul).
I. Talcuitor.