Despre postul cel adevărat. Matei 6. 14-21. Preot Iosif Trifa

La Dumineca lăsatului de brânză: despre postul cel adevărat.

       Acum Dutnncca avem la rând evanghelia ce ne Învaţă cum trebue să postim. Ascultaţi în biserică această evanghelie şi o cetiţi in Biblie la Matei cap 6, vers 14 – 21.
       În legătură cu această evanghelie, vom spune și noi câteva invăţături despre post.
       Despre mântuirea sufletului se vorbeşte mult și în multe feliuri. De altcum taina mântuirii e simplă. Greşeala lui Adam a lăsat în noi otrava păcatului; a lăsat pe «omul cei vechiu», «firea cea vehe». Domnul Isus a venit să nimicească această otravă; a venit să omoare în noi pe «omu! cel vechiu», «firea cea veche», ca să trăim în «omul cel nou», în «omul cel duhovnicesc» (Romani 6 ,1 Corinteni 2, 14). Prin Jertfa Cruci Sate — şi prin taina botezulni — Domnul Isas ne-a dat puterea «să murim faţă de păcat» (Romani 6).
       Dar lncrul acesta nu merge așa uşor. Lucrul acesta este o culme a mântuirii ce se poate ajunge numai după o viaţă întreagă de luptă şi biruinţă. Să ne însemnăm bine un lucru: firea noastră cea veche nu poate fi omorâtă cu totul. Ea poate fi slăbită, poate fi făcută nevătămătoare, dar nu poate fi omorâtă cu totul. Adam cel  v e c h i u  n’a murit cu totul în noi. Orice am face, orice am isprăvi, îi simţim că trăeşte în noi.
       Viaţa noastră este o războire neâncetată între Adam cel vechiu şi Adam cel non; între firea cea veche şi firea cea nouă. În aceasă luptă, Domnul lius a venit şi ne-a adus ajutor de biruinţă. Ne-a lăsat daruri scumpe (Jertfa Crucii, darurile Duhului Sfânt, rugăciunea etc) pe care primindu-le pntem birui cu ajutorul lor firea noastră cea veche.
       Eu îmi inchipui firea cea veche în asemănarea chipului de mai sus. Patimile cele rele sunt nişte urme din grădina Edenului; sunt nişte dobitoace ale diavolului. Aceste dobitoace au lipsă de «păşune», de «mâncare» altcum tânjesc şi amorţesc. Ele trăiesc cu mâncarea ce le-o dăm noi. Când Ie dăm de mâncare, zburdă — iar când nu le dăm, tânjesc în chipul de mai sus, dela stânga, se vede un om credincios, un «om duhovnicesc», care nu dă de mâncare acestor dobitoace. El îşi hrăneşte firea cea nouă cu rugăciune şi privighere, iar pe firea cea veche cu dobitoacele ei «o omoară cu foamea» Pe dobitoceştile patimi le-a pus pe foame; le-a amorţit cu foamea. Un astfel de om a pus la respect firea cea veche; a amorţit-o, a slăbit-o, i-a Iuat puterea şi a făcut-o neputincioasă.
       Dar îngerul îl face băgător de seamă strigându-i: roagă-te şi priveghează. întăreşte-te neîncetat şi priveghează neîncetat, căci firea cea veche a amorţit numai dar n’a murit. Stă gata, gata să se trezească îndată ce i-se dă prilej şi mâncare.
       În «Lumina Satelor» din anul 1924 s’a publicat o întâmplare interesantă dintr’un sat din Basarabia, în timpul iernii, un băiat răscolind puţin pământul cu sapa a alat un şarpe îngheţat. Crezând că-i un biciu l-a dus în casă şi a început să se joace cu el. Dar şarpele încălziodu-se, s’a trezit din somn şi l-a muşcat de moarte pe copil.
       Aşa e şi firea cea veche cu patimile ei cele rele. E un şarpe îngheţat şi amorţit, când însă se trezeşte îndată ce-i dăm căldură şi mâncare. Nu vă jucaţi cu patimile cele rele, căci ele pe urmă muşcă ca un şarpe. Cheia mântuirii sufleteşti este tocmai asta: să ne apărăm darurile Domnului contra trezirii firii noastre cele vechi. Să o slăbim, să o facem neputincioasă.
       În acest înţeles trebuie luat şi postul, ca un ajutor contra trezirii patimilor noastre celor rele. Îmbuibarea în mâncări şi băuturi este o hrană pentru dobitoacele firii celei vechi. De «hrana» asta trebue să ne ferim nu numai pe timpul postului, ci pe tot timpul vieţii noastre.
       În chipul al dolea, cel de sus, se vede firea cea veche în trezire; se vede omul cel lumesc care începe să-i dea de mâncare. Hrana firii celei vechi o şopteşte şi o pregăteşte diavolul, iar omul cel păcătos foloseşte acesstă mâncare. Însemnsţi-vă şi aici un lucru: fără ajutorul omului, nici diavolul, nici patimile cele rele nu pot face nimic.
       În multe chipuri şi feliuri dăm cei păcătoşi de mâncare la firea cea veche şi dobitoacelor ei. Cămara diavolului e încărcată cu fel de fel de hrănuri (mâncăruri) pe seama asta. Dar dintre toate mâncările firii celei vechi cea mai bună şi mai «hrănitoare» este alcooholul. Cum primeşte această hrană, firea cea veehe cu dobitoaceIe ei îndată se trezeşte din somn şi începe a zburda (cum se vede în chip).
       Despre lapte spun doftorii că cuprinde tot ce trebue corpului nostru. Omul ar putea trăi numai cu lapte. Așa e şi «laptele diavolului»: alcooholul. E în stare să hrănească el singer firea noastră cea veche; e înstare el singur să omoare sufletul.
       Dar păcătoşilor Ii milă să-şi hrănească dobitoceştile patimi numai cu «lapte» li dau şi altfel de mâncăruri: sudalme, minciunii, bătăi etc.
       Vai cum hrănesc oamenii tot pe omul cel vechiu, tot firea cea veche. E plină lumea de răutăţi, dar cum să nu fie când oamenii dau de mâncare numai la firea cea veche. Se beau în ţară la noi 14 miliarde Lei pe an… se fumează 8 miliarde… 500 de mii de cârciumi stau faţă în faţă cu 18 mii de biserici… oare nu sunt şi aceste numere grozave nişte dovezi despre «mâncarea» ce se dă dobitoceştilor patimi.(?)
       Trăim vremuri cu creştini ce trăesc ascultând de şoapta satanei: beţi, mâncaţi, chefuiţi, păcătuiţi… trăiţi-vă viaţa!… Se sting posturile, se sting rugăciunile, se stinge privegherea, ş’apoi ne mirăm de ce ne-an biruit răutăţile şi păgânâtăţile.
       În acest înţeles trebue să adâncim învăţătura despre post. Ne trebue şi aici un post adâncit. Postul nu înseamnă numai schimbarea unor mâncări, ci înseamnă întărirea firii noastre celei duhovniceşti şi slăbirea firii celei lumeşti. Postul trebuie să pătrundă şi el acolo în adâncul nostru de unde ies răutăţile şi să ajute înţărcarea lor. Altcum ce folos că oprim unele mâncări să intre în gura noastră, dar lăsăm cu toată liniştea să iasă sudalmele, minciunile, hulele etc. Ne păzim de lapte, dar îi dăm drumul Ia «laptele diavolului», la alcoohol.
       Îa acest înţeles a zis Mântuitorul că nu atât «ceeace intră, ci ceeace iese din gură spurcă pe om» (Matei 7, 20). Iar mâncarea — adică numai mâncarea — încă nu ne va pune pe noi înaintea Iui Dumnezeu» (I Corinteni 8, 8). Rău fac cei ce nu postesc, dar rău fac şi ceice postesc rău; cei ce văd pacatul ascuns numai în mâncare nu şi în inima lor şi în faptele lor.
       Un om din popor ajans odată în temniţă pentra o bătaie, a refuzat brânza ce i-a adus-o temniţarul într’o zi de Vineri spunând că-i «sf. Vineri şi e păcat».
       Vedea păcatul ascuns numai în brânză, dar când l’a bătut pe fratele său nu la văzut. Un astfel de post este ca o nucă fără miez ca un fagure fără miere.
       «Posteşti? întreabă sf. loan Gură de aur — arată-mi prin faptele tale… să postească nu numai gura ta, ci şi ochii, urechile, picioarele şi mâinile tale… Că de am mânca numai cenuşe şi încă de nici un folos nu ne va fi postul dacă noi ne înfrânăm numai de mâncări şi de păcate nu».

Articol preluat din «Lumina Satelor» 1929 Nr. 7 pag. 3

       Ei bine, atunci îţi dau «cest păhar să-ţi mai uiţi de năcazuri», să te mai întăreşti şi să prinzi pulere la lucru şi oboseală. Că vezi, frate dragă, e plină lumea de năcazuri şi greutăţi… ce-ar mai fi de noi dacă nu ne am mai întări cu câte un păhărel de rachie.
       Foarte bine, dar, uite, frate dragă, Isus Mântuitorul când a sosit timpul să se despartă de apostoli, a zis către ei: scumpii mei apostoli, a sosit timpul să mă despart de voi… văd că vă doare această despărţire… în «lume năcaz veţi avea» (loan 16, 33). întristări veți avea… greutăţi veţi avea… prigoane veţi avea, dar nu vă temeţi căci voi trimite vouă pe Duhul Sfânt, Mângâietorul, întristare aveţi acum dar atunci «inima voastră se va bucura şi nime nu va putea lua de la voi bucuria voastră» (Ion 16, 6 şi 7, 22). Duhul Sfânt, Mângăietorul va fi cu voi şi prin El şi Eu voi fi cu voi până la sfârşitul veacurilor. (Mateiu 28, 20). Vom fi cu voi în toate năcazurile voastre, în toate durerile voastre, în toate întristările şi bucurile voastre.
       Să beau paharul tău ar însmna, iubite frate, să spun Mântuitorului că mie nu-mi trebue darul şi ajutorul Duhului Sfânt, Mângâietorul… paharul tău ar însemna să-l batjocoresc pe Isus Mântuitorul şi să-I «întristez pe Duhul Sfânt» (Efeseni 4, 30).
       Mă îmbii cu un pahar de băutură să mi treacă de năcaz şi osteneală? Apoi, frate dragă, dacă Duhul Sfânt nu poate face nici atâta cât acest păhar de rachie, apoi să şti că mă lapăd de evanghelie. Dacă Duhul Sfânt n’are atâta putere cât un pahar de rachie, apoi să şti că mie ruşine și să mai spun că-s creştin.
       Să şti, fratele meu, că eu m’am lăsat de beutură nu atât că mi prădam banii şi sănătatea, ci pentrucă, dupăce am intrat în Oastea Domnului, mi s’au deschis ochii cei sufleteşti să văd şi să înţeleg că folosirea alcooholului este o cumplită batjocoră ce se aduce scumpului nostru Mântuitor şi Duhului Sfânt. Este tăgăduirea darurilor ce ni le-a iăsat Isus Mântuitorul.
Cuminte răspuns! Folosirea alcoohoiului este şi ea o dovadă despre ce creştinătate mincinoasă trăesc oamenii de azi.
Articol preluat din «Lumina Satelor» 1929 Nr. 7 pag. 5