Atunci Cel Atotputernic va fi desfătarea ta. Iov. c. 22, v. 26

        …. În 3 locuri din evanghelie zice Isus că nu vom putea întră în împărăţia ceriurilor de nu vom fi ca copii (Matei 18, 1—4; Marcu 9,33 34; Luca 18,15-17).
        Oare de ce? De aceea pentru că copilul este chip de curăţenie, de nevinovăţie şi inimă curată aşa cum trebue să fie şi creştinul cel adevărat. Despre iubirea cea adevărat creştinească spune apostolul Pavel că «toate le crede, toate le sufere, toate le nădăjdueşte, toate le rabdă… nu pismuişte, nu se sumeţeşte, nu se trufeşte, nu caută ale sale, nu se întărâtă, nu gândeşte răul»… (II Corinteni 13). Aşa e şi inima unui copil. Toate le crede câte i se spun… toate le spune din gură aşa cum le simte în inimă pentru că vicleşug nu este în inima lui şi nici alte răutăţi. Aşa trebue să fim şi noi. «Fraţilor — zice ap. Pavel — nu cu mintea să fiţi prunci, ci cu răutatea să fiţi prunci, iar cu mintea să fiţi oameni deplini» (Corinteni 14, 20).
       Iată dar, iubite cititorule, că orice copil ne este nouă o predică de mântuire sufletească. Dar această predică este încă fără putere asupra noastră. Ca să fie cu putere trebuie să-l primim pe Isus Mântuitorul, adecă să înţelegem că numai Isus Mântuitorul ne poate face «fii lui Dumnezeu», precum scrie la evanghelie: «iar câţi L-au primit pe Dânsul, le-a dat lor putere să se facă fii lui Dumnezeu» (loan 1, 12). Băgaţi bine de seamă, Isus nu zice că «i-a făcut pe oameni fii lui Dumnezeu», ci că le-a dat lor putere să se facă fii lui Dumnezeu, adecă omul însuşi trebue să se facă fiul lui Dumnezeu cu darul şi puterea ce i-o dă Mântuitorul cu sfântă jertfa Lui. Asta înseamnă dragă cetitoruie, să înţelegi că păcatele tale au rupt legătura dintre tine şi Tatăl ceresc, să înţelegi că păcatul a făcut din tine un fiu al mâniei şi peirii sufleteşti şi din această peire te-a scăpat şi te scapă jertfa cea sfântă a Mântuitorului. Jertfa Mântuitorului te-a împăcat cu Dumnezeu Tatăl şi te-a făcut fiul lui Dumnezeu, fiul cerului, fiul luminei.
        O, ce bine e să fi cu adevărat, fiul lui Dumnezeu. Atunci tu nu mai ai nici o grijă. Toate grijile tale, toate dorinţele, toate cererile şi lipsurile talele laşi în grija Lui, aşa cum copilul le lasă în grija tatălui său. Copilul are o încredere neţărmurită în tatăl lui; aşa trebue să fie şi fiul Tatălui ceresc. Copilul e în legătură neîncetată cu tata şi mama lui: vorbeşte cu ei, cere dela ei, se plânge către ei. Aşa trebue să fie şi un copil adevărat a lui Dumnezeu: să vorbească neîncetat cu ceriul, cu Dumnezeu prin rugăciune. Tatăl ceresc n’are copii muţi şi cel ce nu se roagă e un prunc mut. Dragă cititorule! Viaţa ta cea sufletească e un copil; tu eşti un copil duhovnicesc şi trebue «să creşti în darul lui Dumnezeu» cum zice ap. Petru (II Petru 8, 10). De la botez se începe această creştere sufletească şi, o, unde ar putea ajunge omul dacă «ar creşte» mereu «în darul lui Dumnezeu». Sunt însă oameni mari, bătrâni, cari abia sunt prunci răi în cuvântul lui Dumnezeu. «Trebue încă hrăniţi cu lapte» — cum zice ap. Pavel II Cor. 10, 18 — că alte mâncări sufleteşti mai grele încă nu pot suferi.
        Dragă cititorule! Viaţa ta cea sufletească e un copil şi acest copil n’are pe nime în această lume, ci trebue să stea de vorbă cu ceriul, cu Dumnezeu. Undeva am cetit o poveste din Ţările Răsăritului. Un biet copilaş orfan se rătăcise în pustie. Plin de groază umbla să scape din peire. În depărtare iată se iveşte un chip de om, dar când se apropie văzu că omul era o statue de piatră. Un urlet fioros de animal sălbatic se auzi în apropiere. Atunci copilul se aruncă şi cuprinzând cu braţele sale chipul de piatră, strigă: «tată dragă, scapă-mă!» Şi, o, minune, piatra căpătă viaţă, chipul se făcu în «tată» care-şi sărută copilul şi îl scăpă de peire.
       Prin credinţa sa, un copil a făcut tată din o piatră. Cu noi însă se pare că povestea e de-a ’ntoarsele. Noi avem un Tată viu şi nespus de bun care tot strigă pe noi şi ne chiamă la El; noi însă se pare că suntem din piatră; nu-L vedem, nu-L auzim. Ca şi copilul din pustie, s’alergăm la El şi să scăpăm la El în pustia acestei vieţi plină cu urletele fioroase ale patimilor şi ispitelor de suflet pierzătoare. Eu te întreb încă odată, dragă cititorule, eşti tu un fiu a lui Dumnezeu şi ai tu cu Dumnezeu Tatăl ceresc, legătura dintre tată şi fiu??

I. Tâlcuitor.
Articol din Lumina Satelor 1924 Nr.48 pag.3