Că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul, sânt Templul ei. Apoc. c. 21, v. 22.
La praznicul înălţării Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.
După slăvită Înviere a Sa, Domnul Isus a mai petrecut cu apostolii încă 40 de zile, în care timp i-a pregătit pentru «Înţelegerea Scriptorilor» şi primirea Duhului Sfânt Când totul era gata, Mântuitorul îşi adună încă odată — pentru cea din urmă dată — pe apostolii Săi în jurul Său, pe vârful muntelui Elion. Sosise ceasul despărţirii. Domnul săvârşise lucrarea ce i s’a încredinţat şi acum se pregătea să se Întoarcă la Tatăl. Ştia că despărţirea aceasta ii va durea pe apostoli. Îi mângiie din nou cu făgăduinţa trimiterii Duhului sfânt.
Cele din umă cuvinte ale Mântuitorului fură acestea: «Veţi lua putere venind Duhul sfânt peste voi şi îmi veţi fi mie mai tari în Ierusalim şi în toată lumea şi în Samaria şi până la marginile pământului» (Faptele Apostolilor 1, 8) Aceste zicând, «îşi ridică mâinile Sale şi îi binecuvântă. Şi pe când îi binecuvânta, s’a despărţit de ei şi s-a Înălţat spre cer» (Luca 24, 50—51). Cu mâinile întinse în semn de binecuvântare, Mântuitorul se Înălţa, încet, încet, din mijlocul lor. Apostolii erau privind cu lacrimi în ochi această despărţire.
Mântuitorul văzu din înălţime întristarea lor şi trimise doi îngeri să mângâie cu cuvintele: «bărbaţi galileeni, ce staţi căutând spre cer? Acest Isus care s’a înălţat dela voi la cer, aşa va veni precum l-aţi văzut pe el mergând la cer» (Faptele Apostolilor 1, 11).
În clipa aceasta, întristarea şi descurajarea li părăsi pe apostoli şi se Întoarseră «plini de bucurie în Ierusalim» (cetiţi pe larg la Luca 24 şi Faptele Apostolilor cap 1).
Înălţarea Domnului la început i-a întristat pe apostoli, dar pe urmă i-a umplut de bucurie. Praznicul Înălţării Domnului este un praznic de mare bucurie. De ce?
1. Întâiadată, pentru că Înălţarea Domnului însemna sfârşitul cu bine a lucrării pentru care venise în lume, însemna biruinţa evangheliei; înălţarea însemna că Domnul biruise lumea. Biruise toate Ispitele; rabdase toate batjocurile. Biruise păcatul, biruise moartea, biruise pe diavolul. Domnul se întorcea la cer tot aşa de curat precum venise. Nimic din ispitele şi întinăciunile lumii nu putuse să-l atingă. El se întorcea triumfător asupra păcatului, asupra morţii, asupra iadului.
2. A doua, trebue să ne bucurăm, căci această biruinţă e şi biruinţa noastră. Biruinţa Domnului este biruinţa mântuirii noastre. «Cel ce s’a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului, s’a suit în înălţime ca să ne dea nouă daruri» (Efeseni 4, 8—10). S’a coborât ca să ne ridice şi pe noi, S’a înălţat ca să ne trimită «daruri». Domnul a dus cu El cătuşile robiei noastre sufleteşi; a zdrobit capul şarpelui şi ne-a lăsat darul mântuirii. Domnul cel înălţat la cer ne trimite de acolo darurile mântuirii sufleteşti. Putem spune şi aici, ce bine este că Domnul s’a suit la cer. După înălţarea Sa, a venit darul cel mare al Duhului Sfânt (despre care vorbim pe larg în şcoala Duhului sfânt).
Domnul «a intrat în cer ca să se înfăţişeze pentru noi înaintea lui Dumnezeu» (Evrei 9, 24). Ce bucurie mare trebue să ne dea această veste. Domnul Isus, care a fost între noi pe pământ, se află acum deadreapta Tatălui şi mijloceşte pentru păcatele noastre şi pentru toate cererile şi rugările noastre (1 Timoteiu 2 5, 1 loan 2, 1). Când ai o petiţie pe la oraş, ce bine este să ai un cunoscut, un prietin care poate să-ţi asigure rezolvarea ei.
Ce bucurie mare trebue să ne dea apoi asigurea că Domnul s’a dus să ne pregătească şi nouă loc în Ierusalimul cel ceresc. Această veste de bucurie ne-a vestit-o şi ne-o vesteşte El însuşi: «În casa Tatălui meu sunt multe lăcaşuri. Eu mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce mă voiu duce şi mă voiu întoarce, vă voiu lua cu Mine ca acolo unde sunt Eu şi voi să fiţi» (loan 14, 23). «Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii» (loan 12, 32).
Cel dar mare, ce bucurie mare. Dar de darul acesta se vor Învrednici numai cei credincioşi, numai cei ce trăesc o viaţă cu Domnul.
Domnul Isus este icoana noastră. Precum El s’a ridicat la cer, aşa ne vom ridica şi noi. Dar ca să ne învrednicim de acest dar, trebue încă din viaţa aceasta să ne dedăm a ne înălţa şi noi spre cele sufleteşti, spre înălţimile cele curate şi sfinte ale evangheliei. Domnul ne-a dat şi ne-a lăsat şi darul să putem face acest lucru.
Când atunci o piatră în sus ea cade iarăşi înapoi, învăţaţii spun că ea cade în virtutea «legii de gravitaţiune»; pământul are puterea de a atrage corpurile.
O astfel de lege a gravitaţiunii este şi în lumea cea sufletească. Lumea aceasta, cu ispitele şi patimile ei atrage pe om cu putere mare spre pământ Această atragere este legea «firii celei vechi» sub puterea cărei stă tot omul. În puterea acestei «legi» cădem un păcat. Avem însă şi noi o putere cu care să rupem această lege în ziua înălţării la cer, Isus Mântuitorul a rupt «legea gravitaţiunii». El s’a înăltat la cer în faţa apostolilor. Domnul Isus a rupt şi legea cu «gravitaţiunea păcatului». El ne-a dat putere să scăpăm de atragerea lumii, de legea «firii celei vechi».
Când l’ai primit cu adevărat pe Domnul, când ţi-ai aruncat sarcina păcatelor la picioarele Crucii, când inima ta se umple de darul Duhului Sfânt, simţeşti cum deodată viaţa ta se ridică şi te ridică spre nebănuite înălţimi sufleteşti, simţeşti cum capeţi aripi sufleteşti… te simţeşti dintriodată mutat într’o lume nouă şi o viaţă nouă plină de bucurie şi fericire adevărată.
Păsărică rupe «legea gravitaţiunii» cu ajutorul aripilor şi cu ajutorul aerului ce-I are în ea. Aşa e şi cu noi: putem rupe atragerea ispitelor lumeşti cu ajutorul aripilor ce ni le dă rugăciunea şi cu ajutorul Duhului ce este în noi. Legea «gravitaţiuni» păcatului o poate rupe numai «omul cel duhovnicesc» (Romani 8), omul care foloseşte neîncetat aripile rugăciunii, omul în care «Duhul a biruit carnea», cele sufleteşti au biruit pe cele lumeşti.
Câţi însă au rupt şi rup «gravitaţiunea», atragerea lumii, cu ajutorul Mântuitorului? Puţini, foarte puţini. Cei mai mulţi creştini se târăsc pe pământ ca nişte vermi neputincioşi, nu se mai satură de a roade şi a se afunda în coaja lumii… triesc cu totul sub puterea de atragere a lumii… nu se pot înălţa cu sufletul.
Prin «Lumina Satelor» am scris odată despre un pui de vultur prins de un vânător care crescând cu găinile, şi-a perdut pe urmă firea sa de vultur zburător spre înălţimi.
Noi trebue să ne învăţăm a «zbura» cu sufletul încă din această lume. Rândunica îşi învaţă puii a zbura primăvara şi vara pentrucă toamna să fie gata a zbura în călătoria cea lungă, spre alte ţări, spre altă lume.
Aşa şi noi, încă din primăvara vieţii (din tinereţe) trebue să ne învăţăm a zbura cu sufletul pentrucă să fim gata pe când soseşte toamna şi iarna cu zborul cel mare al veşniciei.
Domnul Isus s’a Înălţat la Cer. Înălţarea Lui ne spune că patria noastră cea adevărată este sus un cer… gândul nostru trebue să fie mereu, mereu acolo.
Eri eşind la soare pe câmp, am văzut nişte copii ,cari prinseseră o pasăre şi legându-o cu o aţă subţire de un picior, ii dăduseră drumul să zboare. Păsărică zbura fericită spre ceriu, spre înălţimile cereşti, dar zborul ei ţinea numai atât cât era aţa. Copii o trăgeau înapoi. Dar când i-au dat drumul a treia oară, aţa s’a rupt şi păsărică s’a perdut în înălţimile cerului.
Aşa e şi cu noi. în firea noastră trebue să fie înălţarea, zborul spre cele sufleteşti şi cereşti. Lumea şi lutul de pe noi, ne ţin încă legaţi de pământ, dar va veni odată ceasul binecuvântat când vom scăpa de legăturile pământului şi vom ajunge acolo unde Domnul ne-a pregătit şi nouă loc.
Eu de câte ori mă rog în duh şi cu duh, simţesc că numai o aţă subţire mă mai ţine legat de lume… mă simţesc în Înălţimile cele cereşti… aud parcă muzica ceriului. O, vino ceas binecuvântat, când se va rupe si aţa aceasta şi voiu scăpa la Tine, scumpul meu Mântuitor ca să trăesc cu Tine în vecii vecilor amin.
Alţii se îngrozesc de gândul morţii; eu o aştept cu drag. Ea va tăia şi ultima aţă ce mă mai ţine legat de lumea aceasta şi de lutul acesta ,mult pătimitor.
Cu astfel de gânduri să prâznuim şi să petrecem praznicul înălţării Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.
Articol din «Lumina Satelor» 1929 Nr.19 pag.3
