Vă voi învăţa căile lui Dumnezeu, nu vă voi ascunde planurile Celui Atotputernic. Iov. c. 27, v. 11.

Din învăţăturile Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos,

       Isus a fost prietinul cel mai bun al copiilor. În 3 locuri ne spun evangheliile că Mântuitorul a chemat copii la sine, i-a mângâiat şi a pus în faţa apostolilor şi a oamenilor, ca pe o pildă de viaţă curată ce va moşteni împărăţia lui Dumnezeu. «Lăsaţi copiii să vină la Mine — zicea Mântuitorul — căci unora ca acestora este împărăţia lui Dumnezeu»… amin zic vouă că oricine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca pruncul nu va intra întrânsa» (Matei cap 18 vers 1 — 4; Marcu 9, 33—34 şi Luca 18,15—17).
       Se pare că însuşi Mântuitorul simţea o plăcere să se mai retragă din când în când din lumea «fariseilor şi cărturarilor» cea plină de răutate şi să intre în lumea cea curată a copiilor. În mijlocul copiilor e o altă lume, e o lume de curăţenie trupească şi sufletească ce ne place şi nouă. Mântuitorul a pus în faţa oamenilor această lume şi pe copiii ei ca pe o pildă de curăţenie, de nevinovăţie şi inimă curată, i-a pus ca pe o pildă despre cum trebue să fie creştinul cel adevărat. Despre aceasta am scris pe larg în gazeta numărul 48 1924 şi în cartea «Din pildele Mântuitorului» pag. 16.
       De data asta vom arăta că copiii sunt nu numai o pildă de curăţenie şi nevinovăţie sufletească, ci sunt şi o minunată pildă şi predică despre cum trebue să fie legătura dintre noi şi Tatăl ceresc. Copilul este predica cea mai vie şi cea mai grăitoare
despre legătura ce trebue să o aibă omul cu Dumnezeu şi cu Isus Mântuitorul. Eu, cel care scriu aceste rânduri, am un singur copil (pe care mama lui a lăsat orfan la vârsta de 3 ani). Suntem numai amândoi, eu şi copilul. Pentru mine, după Biblie, acest copil este cea mai vie predică despre legătura ce trebue să fie între mine şi Dumnezeu. Copilul meu nu are pe nimeni altul în lume decât singur pe mine. Toată dragostea lui, toată încrederea şi toată nădejdea lui e concetrată (strânsă) în mine. Tot aşa sunt — şi trebue să fiu—şi eu faţă de Tatăl ceresc: sunt singur în lume şi nu am pe nimeni altul decât pe Tatăl ceresc.
       O, cu câtă dragoste şi încredere se ştie alipi copilul meu de mine! Şi câtă teamă şi grijă are să nu mă peardă! Ani de zile, acest copil n’a adormit seara până când mai întâi n’a strâns în mâna lui cămaşa mea. De multe ori şi dimineaţa era cu mânuţele încleştate în cămaşa mea, de teamă să nu mă piardă. El putea dormi liniştit numai când mă ştia şi mă simţia lângă el. Când mă simţea lângă el, când adormia strângând cămaşa, el dormia liniştit. Putea să se întâmple orice nenorocire, el dormia liniştit pentru că îşi asigurase legătura între el şi mine. Iată o predică vie despre cum trebue să fie şi legătura între mine (şi alţi părinţi) şi între Tatăl ceresc. Eu însă mă ruşinez când mă gândesc că dragostea şi încrederea ce-a strâns acest copil în sufletul său faţă de mine a întrecut de multe ori dragostea şi încrederea ce am pus-o eu în Tatăl ceresc. În atâtea năcazuri şi primejdii, eu mi-am perdut credinţa şi încrederea în Tatăl ceresc cu toate că El îmi zicea anumit: «Nu te teme şi nu te spâmânta căci Eu cu tine sunt să te scap şi să te mântui» (Ieremia 1, 8) N’am avut această încredere pentrucă n’am avut legătura cea adevărată între Tată şi fiu. Dragostea şi încrederea ce o au copiii faţă de noi părinţii lor ne sunt o predică să ne încredem şi noi cu toată credinţa şi încrederea noastră în Tatăl ceresc, să-i predăm Lui viaţa noastră, să punem în grija Lui toate grijile, toate afaceile şi toate necazurile noastre. Noi suntem plini de griji şi de necazuri tocmai fiiadcă n’avem destulă credinţă şi încredere în cuvintele Scripturii: «Aruncaţi asupra Domnului toate grijile voastre căci El însuşi are grijă de voi» (I Petru 5, 7). Noi n’avem această încredere pentrucă n’avem legătura cea adevărată de copii ai lui Dumnezeu. Să nu uităm însă că această legătură o poate face numai Jertfa Mântuitorului. Un copil adevărat al lui Dumnezeu nu poate fi decât cel ce L-a primit cu adevărat pe Mântuitorul şi Jertfa Lui cea sfântă prin care ne-a împăcat cu Tatăl ceresc şi ne-a dat putere să ne facem fii lui Dumnezeu (loan 1, 12).
       Am zis că copii cei mici n’au nici o grijă. Şi totuşi au şi ei o grijă foarte mare: au grijă să se ţină de noi, să aibă legătură neîncetată cu noi, să nu se rupă legătura dintre ei şi noi, părinţii lor. Când copilul a greşit şi noi îl certăm, el nu plânge atât pentru ceartă sau bătaie, cât mai ales pentru că îşi vede ruptă legătura de dragoste dintre el şi noi. Copilul nu se simte de loc bine când e ruptă legătura dintre ei şi părinţii lui şi n’are linişte şi bucurie până nu se restabileşte iarăşi această legătură. O, de ar fi aşa şi legătura noastră cu Tatăl ceresc! Noi însă lăsăm cu toată liniştea păcatul să rupă legătura dintre noi şi Dumnezeu. Sunt oameni care stau cu anul întreg în o legătură stricată cu Tatăl ceresc, ba sunt alţii cari stau şi o viaţă întreagă şi nu simţesc nici o dorinţă să se înpace cu Tatăl ceresc aşa cum copii cei mici «se împacă» cu noi după ce i-am certat. E un semn şi acesta că cei mai mulţi oameni au perdut legătura de fii ai lui Dumnezeu.
       Dragă cititorule! Mântuitorul chiamă şi azi copii să se apropie de El. Noi, părinţii lor, avem datoria să ducem la Mântuitorul, adecă să ajutăm şi să-i învăţăm să-şi facă o legătură de viaţă cu Mântuitorul şi să înceapă a trăi în această legătură. Legătura ce este între noi şi copii trebue să o trecem între copii şi Dumnezeu. Ca şă putem însă face acest lucru trebue mai întâi noi înşine, ca părinţii, să avem o legătură cu Mântuitorul şi să trăim o viaţă cu El. Cea mai grozavă nenorocire pentru un copil este un părinte necredincios care îşi învaţă copilul să mintă, să înjure, etc. adecă îi rupe copilului legătura cu Mântuitorul. Şi câţi părinţi sunt de aceştia!
Articol din Lumina satelor 1925 Nr.50 pag.4